Mircea Radu IACOBAN

Tot despre Miluţă Gheorghiu. Maică-sa l-ar fi voit avocat pledant. În cele din urmă, a primit aprobarea familiei să se înscrie la Conservator. Cu o singură condiţie (a mamei): „să înveţe şi carte” (!) Ajuns actor în toată puterea cuvântului, înţelegea în felul său să rezolve diferendele cu critica. Cronicarul teatral şi ziaristul Melle reclamă conducerii Teatrului Naţional: „În seara de duminică 23 sept. am fost, prin surprindere, atacat în mod laş de către dl. Miluţă Gheorghiu (...) şi lovit cu un baston în cap”. (Melle îşi manifestase unele rezerve faţă de interpretarea lui Miluţă...)

După 1949, vreme în care i se repartizau doar roluri de... sabotori şi „foşti” (cei care torpilau industrializarea ori colectivizarea şi populau „zona negativă” din biata dramaturgie românească de atunci) încep temutele verificări de partid. Tovarăşul Miluţă este întrebat de către încruntata Comisiune ce a făcut pe frontul antisovietic. Răspunsul i-a lăsat mască: „Şi am trecut Prutul, am trecut Nistrul, am trecut Bugul, când, deodată, catastrofa: vin ruşii!” În loc să se amuze de inocenţa candidatului, Comisia l-a exclus din partid (cum asta, ruşii, catastrofă?) şi l-a trecut pe linie moartă – de atunci încolo, o vreme i s-au încredinţat doar partituri episodice şi nesemnificative. „Prinde”, târziu, rolul din „Baba Hârca”, una dintre neuitatele sale creaţii scenice, după care se petrece adevărata lansare. A interpretat cele mai felurite personaje – de la Farfuridi la caragelianul Mitică, de la Napoleon Bonaparte la Setilă din „Harap Alb”, de la von Kalb din „Intrigă şi iubire”, la Puntilla lui Bertolt Brecht, de la Mitică Popescu al lui Camil, la Fritz din „Punctul negru” de Kadelburg.

Constantin Ciopraga spunea că „secolul trecut a fost al lui Miluţă, secolul acesta, al lui Miluţă”. Avea să rămână, întâi de toate, „Chiriţa”. Din păcate, pelicula cinematografică nu ni-l mai arată pe Miluţă decât în filme tezist-ridicole („Vultur 101”). Greu de priceput de ce, în plin secol al tehnicii, ochiul camerei de luat vederi nu s-a oprit niciodată asupra nemaipomenitei Chiriţoaie ot Bârzoieni! Eu unul nu voi uita niciodată formidabila reprezentaţie ieşeană, ajunsă la al 1.500-lea spectacol, în care jucau, împreună cu Miluţă, Remus Ionaşcu, Const. Sava, Alfons Radvanschi, Nicolae Şubă, Valeriu Burlacu, Aurora Broşteanu, Eliza Nicolau.

Student fiind, am urmărit cele ce se petreceau în scenă cu textul în mână. Surpriză: mai nici o  replică nu rămăsese ad litteram – dar, ciudat, faptul nu deranja: tot ce se improviza era absolut pe linia conduitei personajului, absolut în tonul epocii, absolut în spiritul textului. Mi s-a revelat existenţa unui alt text, care poate fi al lui Alecsandri, şi a-l recepta ca atare nu însemna numaidecât eroare... Venit, în 1979, la direcţiunea Teatrului Naţional, am considerat drept primă datorie readucerea „Chiriţei în provincie” pe scena ieşeană unde se născuse. Rolul principal l-am încredinţat Tamarei Buciuceanu, iar regia, lui Nicoale Dabija. Din strălucita distribuţie de odinioară nu mai rămăsese decât... calul, închiriat de la Pompe funebre (obişnuit cu fanfara şi ţipetele de la înmormântări, nu dădea semne de spaimă în scenă). După premieră, împreună cu Tamara (al cărei tată, am mai spus-o, mi-a fost profesor de limba rusă la Liceul din Suceava) am aşezat câteva flori la „Eternitate”, la mormântul lui Miluţă. Pe piatra căruia scrie „Aşa e lumea, o comedie / Iar noi artiştii care-o jucăm / N-avem dorinţă alta mai vie / Decât aplauze să merităm!”.

Şi mi-am amintit înmormântarea lui Miluţă (1971). Au urmat convoiul funebru (cum se făceau procesiunile pe atunci, cu fanfară şi „poduri” la răscruci) peste 1.000 de ieşeni. La un moment dat, s-a insinuat printre membrii întristatei gărzi de onoare, din care făcea parte şi subsemnatul, un personaj bizar: zdrenţăros, cu picioarele goale în galoşi şi purtând un soi de steag-prapur negru. N-avea cine şi cum să-l scoată de acolo, aşa că nu s-a mai dat dus până la groapă, unde a început să dea comenzi şi indicaţii cioclilor. Am aflat că-i un gropar de mult ieşit la pensie, admirator fanatic al lui Miluţă, care jurase să nu-l lase coborât în criptă fără preţioasa lui îndemânare: „atâta pot să mai fac pentru conuʹ Miluţă, atâta fac”...

În ultimele lui apariţii scenice, Miluţă nu prea mai avea glas şi putere să-şi susţină arietele până la capăt: mai mult diza, ajungând şi la şoaptă. Alt public l-ar fi fluierat. Ieşenii, în sala Naţionalului, lăcrimau: „Miluţă nu mai poate...”