Mircea Radu IACOBAN

Ai zice, ascultând comentariile radio şi tv, că fotbalului nostru, redus la condiţia modestă a fenomenului de uz intern, îi prisosesc şi geniul, şi inteligenţa. „Pasă de geniu!”, „Fault inteligent!” auzim fără contenire pe mai toate posturile, de unde se vede că s-au isprăvit superlativele apte să orneze minunatul nostru campionat. Să mergem la DEX: „Geniu: cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate” – pentru omenire, evident. O pasă genială n-o poate da decât un geniu şi nu spun, Doamne fereşte, că Bucurică ori Puţanu, ori Mamele, ori Purece n-ar avea dreptul să aspire la condiţia performerului de geniu. Ceva îndoieli aş avea doar vizavi de condiţionarea „cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului”, precum şi de încadrare a pasei într-o activitate creatoare cu rezultate de mare însemnătate pentru progresul omenirii...

Cât priveşte inteligenţa: de astă dată, o oarece relaţie cu performanţa sportivă există. Filosofii antichităţii acordau credit nelimitat caratelor intelectului, afirmând în capitolul XV din “Samadeva” că, nici mai mult, nici mai puţin, ”totdeauna, superioritatea inteligenţei triumfă asupra forţei”. Aşa l-o fi învins David pe Goliat, dar e greu de crezut că, în zilele noastre, un halterofil cu minte sclipitoare va triumfa obligatoriu în faţa unui adversar mai bine dotat fizic. Adevărul se află, ca de obicei, la mijloc: sprinteneala gândirii poate, în mod cert, sprijini performanţa, mai ales în jocurile sportive ultra-tacticizate. Nu şi să o determine legic - între altele, îşi mai joacă rolul şi întâmplarea. Evident, excludem din această discuţie sporturi precum şahul – care aş zice că s-ar cuveni să figureze mai degrabă într-o panoplie a sporturilor minţii, confruntate în competiţii de genul olimpiadelor de matematică ori informatică.

În celelalte sporturi, încărcătura de inteligenţă încorporată în fiecare fază se decelează mai greu, dar ea există şi funcţionează ca atare. În limbajul tribunelor, se spune despre cutare fotbalist că “ştie cu mingea”, ceea ce înseamnă o apreciere elogioasă a tehnicii lui individuale. Dar ce face cu ceea ce ştie – de acum, ţine de investiţia de inteligenţă exprimată prin aflarea soluţiei optime într-un anume moment al jocului. Nu numai instinct, deci, ci şi raţiune. Îmi plăcea, cândva, Zidane: era o adevărată încântare să admiri desenul deştept al traiectoriilor, anticipările de senzaţie şi rezolvările spectaculos-neaşteptate, convertite în tot atâtea faze fierbinţi şi de-a dreptul memorabile! Acum, Sânmărtean fiind vândut la export, îl urmăresc cu reală plăcere pe Cernat. Numai că, dacă la un car de oale e de-ajuns un singur par, când este vorba despre construcţie şi, mai ales, despre construcţie colectivă, un singur fotbalist inteligent nu-i de-ajuns în lipsa “acordului fin” cu întreaga echipă.

Dacă e să ne întoarcem la antici, citând tot din “Samadeva”, o facem cu strângere de inimă, fiindcă vechii autori spuneau prea direct lucrurilor pe nume. Ascultaţi-i: “când un om inteligent nimereşte în mijlocul a o mulţime de proşti, el se pierde sigur, ca un lotus luat de valuri”. Pe de altă parte, nu-i chip să fii strălucitor ceas de ceas! La Campionatul Mondial, acelaşi Zidane a avut zile (citiţi: meciuri) în care n-a fost altceva decât un tricou oarecare printre celelalte 11. Şi asta fiindcă oameni suntem: o mie de pricini ne pot influenţa în bine sau în rău, începând cu oscilaţiile barometrului, cu bioritmul personal, continuând cu cine ştie ce nuanţă bănuită într-un telefon primit de acasă ori cu mofturile unui tendon ce şi-a găsit taman atunci chef de şotii... Dincolo de toate eventualităţile conjuncturale, se cuvine să acordăm totdeauna rangul şi respectul cuvenite inteligenţei în sport. Cu atât mai mult cu cât trăim într-un veac şi un mileniu în care valorile spiritului, ale intelectului, şi-au asigurat rol şi rang de prevalenţă. La aceeaşi masă musculară, vârstă, agilitate, forţă, va învinge boxerul mai inteligent. Dacă plenitudinea fizică se înscrie în parametri favorabili, hotărâtoare va fi, pentru un sprinter, modul în care-şi gândeşte cursa. Fiindcă – spunea Pascal – “inteligenţa noastră deţine acelaşi rang ca şi corpul nostru în ordinea naturii”.