Mircea Radu IACOBAN

Acum 80 de ani, George Lesnea primea Premiul Academiei Române (1935). „Aveam 33 de ani – vârsta lui Hristos” – îşi aminteşte poetul într-un interviu. Au urmat Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru Literatură (1954), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978). Îl chema, de fapt, Gheorghe Glod. Era fiul căruţaşului Doroftei Glod şi, după câte ştim, n-a absolvit decât şcoala primară. Nimic nu prevestea fericita carieră literară; întâmplarea a făcut să intre ucenic nu la o ceasornicărie, ci la tipografia „Vieţii Româneşti”. Acolo, în preajma cuvântului întruchipat în plumb, a descoperit unul dintre laboratoarele poeziei vremii. A început cu traduceri: Ibsen, Heine (mister: ştia şi alte limbi străine în afară de rusa deprinsă din familia ce avea legături cu „muscalii” care birjăreau în Iaşi?), a debutat cu poezie în 1922 şi editorial, în 1931, cu volumul „Veac tânăr”.

La Iaşi, în anii ’60, Lesnea era o adevărată instituţie reprezentând vechea gardă literară adaptată din mers „vremurilor noi”. După odele închinate lui Carol II („Eşti podoaba ramului / Răsăritul neamului”) şi lui Malaxa (oarecum explicabil: industriaşul i-a asigurat o bursă), a versificat, cu aceeaşi deplină sinceritate, „Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / Şi-n cele ce mâine vor râde în soare”. N-aş crede, cum unii se grăbesc s-o facă şi să scrie, că Lesnea ar fi un autentic reprezentant al proletcultismului în poezie, acceptându-i cel mult truda de traducător. Într-adevăr, poezia lui Esenin pare a suna, tălmăcită de Lesnea, poate chiar mai curgător şi mai expresiv decât originalul („Râde pân-la lacrimi clopoţelul...”); oricum, de necomparat cu traducerea fadă semnată de Zaharia Stancu. Poetul autodidact ieşean, mai degrabă nesigur decât sigur de locul şi rangul ocupate în ierarhia literelor române, s-a străduit mai mult ca oricare dintre condeierii vremii să intre în voia „stăpânirii”. Numai că una-i una, alta-i alta.

Ca şi Beniuc (păstrând, desigur proporţiile), mustrat pentru producţia versificată de după 1944, se dovedeşte a fi poet autentic dacă-i sunt citite poemele de până la „eliberarea de sub jugul fascist”. Ceea ce am încercat să demonstrăm publicându-i ilicit, în 1969, culegerea de poeme „Ulciorul de piatră”. Spun „ilicit” fiindcă a fost aşezată pe copertă o siglă falsă: „Editura Junimea”. Care editură... nu exista decât în proiecţiile fantezist-optimiste ale intelectualităţii ieşene ce se străduia să convingă de utilitatea unei case de presă în oraşul în care se tipărea carte încă de la 1643. Vremurile erau ceva mai relaxate, Ceauşescu încă nu fusese în China şi-n Coreea, aşa că, în loc să fie sancţionat, falsul ieşean s-a înscris premonitoriu între demersurile cu final fericit. În acelaşi timp, demonstrând celor ce citesc cu bună credinţă că Lesnea este poet autentic. Depun mărturie cele cinci cicluri, oarecum de sine stătătoare, ordonate tematic. Întâiul, „Izvod”, grupează poeme de inspiraţie istorică, al doilea, „Umbra norilor”, este un buchet de pasteluri, al treilea, „Ploaia tuturor”, adună poezii cu un pronunţat caracter social, al patrulea, „Pe lângă balade”, este constituit din prelucrarea unor străvechi legende, în vreme ce al cincilea (şi cel mai consistent), „Chipul din fântână”, înmănunchează poeme de meditaţie pe tema „fugit irreparabile tempus”.

Iată şi „cheia” universului poetic al lui Lesnea: înţelegere durută a sensului istoriei, participare directă, nedisimulată, la durerile celor umili, recreare a vechilor balade cu aură romantică, presărate conspirativ parcă, spre a camufla o anume detaşare, contemplarea meditativă, uşor melancolică, a scurgerii timpului, simţită ca un încetinitor, dar nu anihilator de reacţii. Istoria noastră a însemnat bucurie şi durere – par a spune versurile „Poemului din Moldova”: ”O fată toarce jale din caier şi din mâini / O alta coase doruri în iile cu fluturi...” Permanenta convertire a tristeţii în bucurie („Bucuros de întristare” – spune poetul) constituie un etern leit-motiv. În aura răsăritului, albinele „sug tristeţe înflorită”; ciclul viaţă-moarte presupune, în regnul vegetal, misterioase treceri corolă-humă-corolă, iar în istoria omenirii, înflorirea trudei strămoşilor nutreşte împlinirea ei pe spirala secolelor: „Ţinând de coarne veacul şi asudând la plug / Ţăranii merg arându-şi strămoşii din ogoare.” Carul cu boi ce se profilează şters, ca-n ultimele pânze ale lui Grigorescu, vine şi el din vreme şi de dincolo de vreme: „Din cronici înviate în capete de boi / Trec stemele Moldovei, trăgând în juguri ţara...” Într-o vreme în care poezie se scrie din belşug şi se citeşte când şi când (multă „făcută”, puţină „născută”), simplitatea şi sinceritatea netrucată a versurilor lui George Lesnea readuc semnul unui echilibru pe undeva rătăcit. Cartea ar merita reeditată.