Mircea Radu IACOBAN

Şirag de aniversări – de fapt, comemorări: s-a împlinit un an de la anexarea Crimeii, un an de la rebeliunea separatiştilor din Doneţk şi Lugansk, dar şi... 290 de ani de la ivirea pe lume a Testamentului lui Petru cel Mare. Evenimente disparate, care „vin de se leagă” peste veac! Faimosul testament a ieşit la lumină în 1725, la Petersburg, şi s-a publicat întâia oară la Paris, în 1843 (în ţările române a fost editat în 1892, la tipografia ieşeană „Buciumul”). După cum susţin cercetătorii din domeniul istoriei, documentul este apocrif. Îndeosebi ruşii s-au străduit să demonstreze că-i vorba despre un fals şi, se pare, în momentul de faţă discuţia se consideră încheiată şi neautenticitatea documentului dovedită. Cine poate fi autorul? În secolul XIX, bibliotecarul rus Berkholz (1859) încerca să convingă că „părintele” renumitului fals ar fi fost nimeni altul decât... Napoleon. Alţi autori propun căutarea autorului în mediile ucrainene antiruseşti din secolul XVIII ori învinuiesc emigraţia poloneză a perioadei 1797-1799.

Fals ori autentic, ţarii ruşi par a-l fi urmat sârguincioşi punct cu punct, iar ultimele evoluţii, patronate de Putin, nu se abat de la litera Testamentului. Circulă mai multe variante ale textului, dar ele nu permit citirea în „chei” diferite, întrucât liniile de forţă sunt prea bine (şi cinic) conturate şi subsumate ideii principale de neclintit: poporul rus este „chemat a stăpâni în viitorimea Europei”, celelalte naţiuni ale continentului fiind ostenite, vlăguite şi, în fapt, neputincioase. Petru, sau cel ce vorbeşte în numele ţarului, afirmă cu destulă îndreptăţire că „a găsit Rusia ca un pârâiaş şi o lasă ca un râu mare”. Se poate presupune că la fel gândeşte şi Putin, care a preluat un stat ferfeniţit şi în degringoladă (noul ţar vorbeşte chiar despre „situaţia catastrofală” a Rusiei post-Elţin). Ne place Putin, nu ne place, dar dacă citim recentul document prezentat Consiliului de Stat şi intitulat „Strategia de dezvoltare a Rusiei până în 2020” – în esenţă, tot un soi de „testament” – va trebui să admitem că „marele râu” putinian a scos Rusia din marasm: din 1999 şi până azi, creşterea economică a ţării-continent s-a dublat, s-a înzecit, apoi de două ori înzecit, veniturile populaţiei au sporit de 2,5 ori, PIB-ul a crescut de 8 ori şi Rusia a intrat în rândul celor şapte mari economii ale lumii. Fără a se abate, în toată această perioadă de rodnică reconstrucţie naţională, de la Testamentul lui Petru cel Mare!

Unul dintre principiile de bază: „A ţine naţia rusească în necurmată stare de război”. Ceea ce explică multe: războiul de la Nistru, cu implicare rusească pe cât de „indirectă” pe atât de evidentă, participarea la conflictul din Afganistan, păstrarea controlului armat asupra cecenilor şi georgienilor, până la războiul făţiş din Ucraina, neîndoielnic instrumentat de Kremlin. Alt îndemn de căpătâi atribuit lui Petru şi urmat de Putin: „A se amesteca în toate pricinile şi dezbaterile, mai cu seamă în ţări care, fiind în apropiere, prezintă interes deosebit”. Nu mai luăm în considerare confruntările istorice cu Suedia, Turcia, Japonia, Germania, Polonia etc., nici constituirea „lagărului socialist” sub strictă dominaţie moscovită, pentru a vedea, acum, că Putin cochetează cu ungurii şi bulgarii (demersuri „cu mantinelă”), îi ameninţă pe români, pe moldoveni, pe finlandezi, şi-i umileşte pe ucraineni, înarmând o insurecţie ce n-ar dura o săptămână fără susţinere moscovită. În mult citatul Testament se mai recomandă „A se întinde neîncetat (...) către sud, pe marginea Mării Negre”. Ceea ce s-a şi concretizat, deocamdată prin anexarea Crimeii, dar evoluţiile în zonă pot avea o continuare şi mai alarmantă.

Şi dacă până acum ţelul era dominarea Europei, iată că Putin îşi declară pretenţii la nivel global. Reuters îl citează: „Rusia nu va fi niciodată de acord cu o ordine a lumii în care un singur lider le spune celorlalţi ce pot să facă şi să nu facă” (probabil că şi-ar da acordul dacă liderul... ar fi chiar el). Oricât de fals, Testamentul lui Petru a fost şi este urmat de ruşi cu sârguinţă, marcând evoluţii actuale şi păstrându-şi o insidioasă putere prin veac. La fel de actuale fiind şi observaţiile lui Eminescu: „Ţarul este puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceasta, ei redau mereu năvală în afară – altfel, ar trebui să se mistuiască în lupte interne”... Cineva spunea că românii sunt prea departe de Dumnezeu şi prea aproape de Rusia. Reamintirea Testamentului, pe cât de fals, pe atât de limpede însuşit şi temeinic urmat de Putin cel Mare, s-ar cuveni să contribuie la menţinerea unei necesare stări de alertă. O fi venind lumina de la răsărit, dar întunericul vine de pretutindeni, fie că-l aştepţi, fie că nu. Paza bună trece primejdia rea. Nu ştiu dacă-i bine sau e rău să avem baze NATO în România. Da-i necesar.