Mircea Radu IACOBAN

De n-ar fi bizar, ar fi hazliu: „asasinarea” scriitorilor români... continuă! După ce ar fi fost ucis mizerabil şi mişeleşte Eminescu (complotul fiind condus de regele Carol I şi de Maiorescu!!), a venit rândul lui Goga (otrăvit?), Rebreanu (împuşcat în 1944?), Labiş (împins sub tramvai?), Deşliu (înecat?), Preda (sufocat?). Iată-l, mai nou, şi pe Sadoveanu trecut pe lista celor reduşi la tăcere din motive... politice. „Noutatea” datează din 2010, dar au trebuit să treacă cinci ani până s-a învrednicit cineva să pună pe internet articolul „Misteriosul deces al scriitorului Sadoveanu”, semnat în „Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi” de Gabi Gomboş - Frumuşica. Din vechiul târguşor moldovenesc Frumuşica s-au ridicat condeieri cunoscuţi în epocă (Zigu Ornea, Mihail Davidoglu), într-un sat din vecinătate s-a născut directorul Teatrului Naţional din Iaşi (1942-1944) şi scriitorul Dimitrie Iov („Au înflorit castanii la Soroca / Pe strada mea au înflorit castanii / Sub umbra lor se plimbă azi duşmanii...”).

Faptul că autorul articolului (s-o spunem: impecabil redactat) aşază alături de semnătură precizarea privind locul scrierii este menit, probabil, să sugereze o anume apartenenţă, dacă nu chiar descendenţă, dintr-un „genius loci” ce permite atitudine echilibrată şi distanţare neimplicată. Mărturisesc: nu citesc „Săptămânalul independent Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi”, aşa că aflu abia acum de contribuţia lui Gabi Gomboş, care, la rându-i, invocă o atenţionare mai veche, din 2009, a gazetarului botoşănean Ion Rotundu, pe blog-ul căruia s-ar fi postat semnalarea „... moartea sa (a lui Sadoveanu, n.m.) se trage de la masoni, pentru că a predat regimului comunist listele cu cei aparţinând Ordinului Masonic”. Că Sadoveanu a fost mason, şi încă de rang 33, se ştie. Că legionarii acuzau Masoneria de toate relele, iar se ştie.

Într-un articol semnat de dr. Ilie Rădulescu se scria, negru pe alb: „Scoateţi din biblioteci toate operele sufletului de năpârcă al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le în flăcări...” Până la urmă, Ordinul Masonic a fost trimis în afara legii (deşi atât regele, cât şi patriarhul... erau masoni!) şi abia în 1945 s-a încercat o târzie resurecţie. Fără prea mult succes: şi regimul Dej a declarat-o ilegală. Moment în care, se spune, spre a câştiga bunăvoinţa noilor autorităţi, Sadoveanu ar fi predat listele tuturor membrilor. Trădare? Din câte ştiu, listele cu pricina le aveau de mult şi Siguranţa, şi Poliţia, şi Poliţia legionară. Aşadar, Masoneria ar fi răzbunat, în 1961, inutila „trădare” din 1948.

De altfel, şi „asasinarea” lui Eminescu (într-o a treia variantă) ar fi fost regizată şi tradusă în fapt tot de masoni, între cele două „execuţii” existând un element comun: aceeaşi armă a crimei: Eminescu a fost lovit cu o piatră în cap, Sadoveanu, aşijderea. Cu precizarea că pietroiul care l-ar fi ucis pe Sadoveanu era învelit într-o hârtie ce purta înscrise însemnele masonice. A văzut cineva vreodată bolovanul fatal, ca să nu mai vorbim şi despre hârtia... cu precizarea expeditorului? Nu, niciodată, nimeni. Vreo altă mărturie, barem o „suspiciune rezonabilă”? Nici vorbă. Oribilul asasinat s-ar fi petrecut (1961) în timpul mersului rapidului Bucureşti-Iaşi; în tot vagonul de clasa I nu s-au aflat decât Sadoveanu şi sceleratul asasin? Unde-i piatra, unde-i hârtia, unde-s martorii, unde-i sângele, că, la sosirea medicilor, octogenarul scriitor (răpus de un infarct) n-avea nici o zgârietură?

Iată şi alte precizări: cică „scriitorul ar fi decedat imediat, făcând inutil efortul marilor doctori bucureşteni”. S-o fi întors rapidul în Gara de Nord? Că mergea... spre Iaşi. Şi cum se face că „decedatul imediat” a mai trăit destulă vreme, orb, la Mănăstirea Neamţ? Par întrebări la care-i greu de răspuns, aşa că scenariştii vin cu altă trăsnaie: de fapt, Sadoveanu se ducea la Iaşi pentru o aventură galantă (toată admiraţia noastră: trecuse de 81 de ani...) şi, spre a-şi asigura succesul, a apelat la „ajutorul unor tovarăşi dintr-o ţară socialistă prietenă”. Săritori, amicii „mai galbeni la culoare” i-au furnizat un flacon-minune, fără, însă, a-l însoţi cu instrucţiunile de utilizare. Nerăbdător, Sadoveanu a încercat să-i probeze eficienţa încă din tren, a greşit doza şi ăsta i-a fost sfârşitul. Scenariul l-ar fi pus în circulaţie C.D. Zeletin, într-o discuţie neoficială purtată cândva la... Flămânzi. Nu există, desigur, nici o probă, nici o mărturie, nimic.

Şi uite-aşa ne ucidem scriitorii pe bandă rulantă, doar-doar ne-o lua cineva în seamă, pe ruta Frumuşica-Flămânzi-Dorohoi-Botoşani urmând să se strecoare încă o erată de scandal la istoria literaturii române...