Mircea Radu IACOBAN

Cei care au văzut multe se entuziasmează greu fiindcă, simplu, înainte de a aplauda, pot recurge la comparaţii cu realităţi similare din alte orizonturi. Recunosc: m-am dus la Ferma (sau Firma?) „Astra” cu precauţia şi reţinerea călătoriei la pomul lăudat. În veacul trecut, am bătut cu piciorul mai toate coclaurile din stânga Prutului, deoarece grupei mele de vânătoare îi era arondată zona Trifeşti. Pământ bun, sate sărmane, cum, de altfel, întâlneai în tot nord-estul românesc. Nici coastele molcome ale dealurilor vălurite, nici pâlcurile de pădure ţepoasă (salcâmi – copacul sărăciei) nu ţineau cine ştie ce vânat, pe deasupra şi din greu braconat, aşa că, după expediţiile istovitoare prin arături hulpave şi glodoase, prin nesfârşite schinării (chiar unde-i Ferma mai sărea, din stufărişuri, câte un fazan), nu prea aveam cu ce ne lăuda, la „concluziile” cu molan fiert.

Singurul obiectiv ce prezenta oarece interes în zonă (dacă aveai curaj să înfrunţi cei şase kilometri de drum rural moldav, adică, desfundat) era în satul component Hermeziu, unde se puteau vedea conacul Negruzzeştilor (în care s-a născut părintele nuvelei istorice româneşti), devenit Casă memorială, biserica satului, edificată cu aproape două veacuri în urmă, mormântul lui Const. Negruzzi şi parcul conacului, cândva „în floare”. Cine să mai ştie că aici au poposit în ospeţie Cuza, Alecsandri, Kogălniceanu, Caudella, P.P. Carp şi atâţia alţi moldoveni „de samă”? Foştii mei colegi de grupă la Filologie, Liviu şi Olga Rusu, au fost cei care s-au ocupat, între 1993-1995, de restaurarea Casei şi alcătuirea fondului memorial. Care, din păcate, până la râvnita şi ipotetica aşternere a asfaltului, rămâne greu accesibil şi în afara traseelor turistice obişnuite.

Numai că, surprinzător, la Trifeşti a apărut şi un alt obiectiv turistic: după cum atestă internetul, Ferma „Astra”, gospodărită de agronomul Vasile Lungu, primeşte frecvent vizitatori şi din ţară, şi din străinătate. Asta nu datorită ogrăzii colorate cu păsăret din toate speciile – între care şi struţi! – nici degustărilor din „vinul casei”, ci pentru desluşirea unui fenomen mai rar astăzi şi, de regulă, introdus în orice discuţie cu sintagma optimistă „deci, se poate!”, eventual conjugată cu „Omul sfinţeşte locul!” În epicentrul sărăciei moldave a apărut o oază în care pământul dă de două şi de trei ori mai multă roadă, iar ideea de exploataţie agricolă nu mai înseamnă glod şi treabă de mântuială („poate dă Dumnezeu ploaie...”), ci poate fi adusă, cu ceva strădanie, inteligenţă şi iniţiativă, către parametrii agriculturii veacului XXI. Nu trebuie să fii mare specialist pentru a remarca dintr-o ochire că acareturile şi utilajele fermei par scoase din cutie, că spalierii plantaţiilor de vie sunt aliniaţi la centimetru, fără nici o ştirbitură, că pământul este lucrat cu o minuţie ce presupune nu numai profesionalism, ci şi dragoste de gospodar, că instalaţiile Staţiei de vinificaţie, răsfăţate în inoxuri, pot rivaliza oricând cu cele din occident, că, la Trifeşti, întâlneşti tipuri de maşini agricole, dar şi tehnologii, rar văzute în România, că aripile de ploaie nu-s betegite şi peticite, ci par abia ieri instalate, că toate clădirile fermei strălucesc de curăţenie - şi aşa mai departe, de la impecabila uniformă a lucrătoarelor de la cantină, până la absenţa totală a ciuveielor de toate soiurile ce poluează incinta oricărei exploataţii agricole.

Inginerul Vasile Lungu a început, în 2001, cu un singur amărât de tractor U650 şi cu 150 de hectare luate în arendă. Acum are un invidiabil parc de maşini moderne, cu care lucrează peste 3.000 de hectare, producând inclusiv pentru export. În bună măsură, de prosperitatea şi prestigiul „Astrei” este „vinovat” şi „râul blestemat” – Prutul. Inginerul Lungu a reparat pe banii lui (împrumutaţi, cu risc, de la bănci) vechea instalaţie de irigare, a completat-o şi i-a redat funcţionalitatea. Plăteşte statului pentru apa ploilor artificiale revărsate în secetoasa arie moldavă, dar, până va trebui să achite şi costul aerului respirat de struţi, „Astra” este an de an pe profit şi-şi permite investiţii în utilaje, instalaţii, clădiri. De unde se vede cât ar fi contat irigarea „ceauşistă” pentru producţiile agricole din întreaga vale a Prutului, dacă inconştienţa postrevoluţionară şi condamnabila neglijenţă a statului n-ar fi îngăduit distrugerea aproape completă a instalaţiilor! Cu totul remarcabilă mi se pare intenţia celor de la „Astra” de demarare a unui program de şcolarizare tehnică a lucrătorilor Fermei. Şi nu pot încheia fără să reiau, la modul exclamativ, sintagma „Deci, se poate!”, dimpreună cu zicerea strămoşească „Omul sfinţeşte locul!”