Mircea Radu IACOBAN

La împlinirea unui an de la anexarea Crimeii (18 martie) şi în contextul evoluţiilor din estul Ucrainei, interviul cu Ion Costaş publicat de „Romanian Global News” capătă sporită importanţă: vorbind cât se poate de avizat despre ceea ce a fost, generalul moldovean sugerează ce poate fi. Cine-i Ion Costaş? S-a născut într-un sat din nordul Basarabiei; tatăl lui, sergent în armata română, a căzut prizonier la Cotul Donului. Familia i-a fost condamnată („complici fascişti”!) la 25 de ani de muncă silnică şi deportată la minele din Karaganda. Ion Costaş nu-i un general de carton ce şi-a obţinut stelele pe considerente politice ori în jocurile tactice la lada cu nisip: pilot militar, a absolvit Academia cu medalie de aur, a profesat ca pilot pe supersonicul MIG-25RB, apoi a ajuns comandant de escadrilă, comandant de regiment, spre a deveni, în 1988, unul dintre cei mai tineri generali ai armatei sovietice. A fost cel dintâi ministru al Apărării Republicii Moldova (1992) în perioada crâncenă a războiului de la Nistru.

Eliberat din funcţie după înfrângerea trupelor moldoveneşti, a fost numit ataşat militar la Ambasada Republicii Moldova de la Bucureşti. A scris câteva cărţi şi a cordat mai mult interviuri de răsunet, menite să reaşeze între limitele adevărului războiul de la Nistru: „Republica Moldova, din pricina slăbiciunii sale politice şi economice, a fricii în faţa agresorului şi a venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.” Pe cine mai poate interesa acest „adevăr tragic” după scurgerea unui sfert de veac? Doar pe istoricii militari?

Costaş sugerează evidente implicaţii în actualitate: recentele evoluţii din Georgia, Crimeea, estul Ucrainei arată limpede că „atipicul” conflict transnistrean se înscrie, de fapt, într-un tipic al politicii de cucerire putiniene, cel puţin prin organizarea, startarea şi ulterioara întreţinere a demersului separatist. Acum două zile, Putin a recunoscut deschis că a ordonat ocuparea peninsulei Crimeea şi că armata rusă a acţionat în consecinţă. Acelaşi Putin dezminţea categoric, anul trecut, orice implicare a Rusiei – ne aflăm în faţa unei modificări de conduită ce arată că, pentru Kremlin, aparenţele nu mai contează şi, recăpătându-şi statutul de mare putere, Rusia acţionează cinic şi sfidător, în continuarea unei politici imperiale dezavuată de întreaga comunitate internaţională.

„Un nou conflict poate izbucni curând în Kazahstan (...), unde şase regiuni din componenţa fostei Rusii sovietice au fost predate Kazahstanului pe vremea lui Hruşciov.” Scenariul exersat în Crimeea poate fi acelaşi: „referendum” nerecunoscut de nimeni, apoi „voluntari” separatişti ce atacă punctele vitale şi proclamarea unei „autonomii” care se va dizolva repede între graniţele „Novorosiei”, de mult trasate în planurile secrete ale Kremlinului. „Ei (ruşii, n.n.) nu vor declanşa un război, dar vor cuceri alte teritorii”. În Ucraina, spune Costaş, Ianukovici a fost instalat preşedinte în urma manevrelor lui Putin, drept pentru care preşedintele de la Kiev „a distrus, practic, armata ucraineană, a demoralizat-o, lăsând-o fără logistică şi fără salarii pentru militari”. De unde se vede că politica de extindere teritorială promovată de Putin este aceea a paşilor mici, cu atentă pregătire prealabilă a fiecărui gest, spre a se asigura reacţia minimă a celui agresat.

Dar cine este, de fapt, Putin? Costaş îl consideră un „nebun dirijat”: „el nu-şi mai aparţine sieşi, este o unealtă moartă, dirijată de două clanuri – unul economic şi altul militar (...) dacă nu va face ceea ce i se zice, va sfârşi precum Gaddafi (...) clanul militar a gândit şi a pregătit planul Novorosia, începând de la Doneţk şi Lugansk, până la Crimeea, prin regiunile Herson, Nikolaev, apoi Odesa, pentru a se uni cu Transnistria şi sudul Basarabiei, Bugeacul, spre a ajunge la gurile Dunării şi a fi vecin cu România (...). Deocamdată vorbim teoretic, dar nimic nu este exclus: Transnistria poate crea un al doilea front în Ucraina.” O dezvăluire târzie a lui Costaş arată că şi România a făcut... pe niznaiul pe timpul războiului de la Nistru, când nega orice implicaţie în înarmarea Basarabiei: „Ministrul Spiroiu, cu consimţământul lui Iliescu, ne trimetea pe la Ungheni tot ce îi ceream, TAB-uri, armament, muniţie, aruncătoare de mine, grenade, care ne-au ajutat să rezistăm.” Iată şi opinia lui Costaş privind eventualitatea Unirii: „circa 30-40% dintre moldoveni şi-ar dori unirea cu România. Odată cu schimbarea generaţiilor, se va schimba şi atitudinea faţă de unire, atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti. Peste zece ani, Moldova va fi în componenţa ţării.”