Mircea Radu IACOBAN

Semne bune anul are: neîndoielnic, Premiul Nobel pentru literatură va fi acordat, în sfârşit, unui român get-beget. Este vorba despre Ştefan Dumitrescu, autorul cărţii „Prea adânc m-ai rănit, femeie”, subintitulată „roman de dragoste şi filozofic”, al culegerii de versuri „Şi tu vei fi văzduh!” şi al opului de istorie literară „Asasinarea lui Eminescu”. Se ştie, Academia Suediei şi Fundaţia Nobel nu primesc propuneri doar de la entităţi statale, academii, universităţi de mare prestigiu, institute de cercetare, uniuni de creaţie, ci şi venite de la prestigioase personalităţi ale ştiinţei şi culturii de pretutindeni, de la organizaţii neguvernamentale; practic, oricine poate trimite o astfel de propunere (aşa se face că, la un moment dat, pe lista nominalizaţilor Premiului Nobel pentru Pace erau cât pe ce să figureze Hitler şi Stalin!).

Cu dl Ştefan Dumitrescu, lucrurile sunt mai limpezi: îl susţin, din România, Rodica Elena Lupu, directoarea Editurii „Anamarol” (?), Emil Catrinoiu, director al unei edituri din Vrancea, Fundaţia culturală Tismana, D. Gheorghiu, directorul Editurii „Didactica Nova” din Craiova. Cei de mai sus, împreună cu câţiva confraţi din diaspora, au trimis propunerea la Stokholm (adresa Fundaţiei Nobel se găseşte pe Google), argumentând că „Prin întreaga sa operă, Ştefan Dumitrescu se adaugă în plan universal triadei Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran.” Aceiaşi susţinători semnalează că Ştefan Dumitrescu ar merita şi un Nobel pentru Economie, el descoperind „Psihoeconomia”, inclusiv „metodele prin care ţările pot să iasă din criza economică actuală foarte uşor, într-o perioadă scurtă de timp.” Dar cum nu se pot acorda aceleiaşi persoane două Premii Nobel concomitent, rămâne să-l primească doar pe cel pentru literatură – de care n-au avut parte onorabilii săi confraţi din „triadă”.

Cum se vede, „au ieşit olteni la coasă”.

Nichita are un vers cum nu se poate mai potrivit: „Hai să ne haidem!”

Numai să nu păţim precum Niţă şi lupul: bombardat de astfel de propuneri româneşti, Stokholmul s-ar putea să nu le mai ia în seamă pe cele într-adevăr întemeiate...

*

Aflu, dintr-o gazetă, că, la Iaşi, Universitatea „Al. Ioan Cuza” urmează să dea în folosinţă încă un cămin „boem”: 2-3 studenţi în cameră, baie, cablu tv, cablu internet, bucătărie la fiecare etaj, săli de lectură, mobilă modernă şi finisări de ultimă generaţie (acum se montează gresia). Desigur, sunt prevăzute şi locuri de parcare. Drept pentru care mă-ntreb unde-i... boema? Care „boemă”? Nu pot să nu-mi amintesc faptul că, în 1957, student al aceleiaşi Universităţi, locuiam la Căminul „Eminescu”, într-un soi de hangar cu 41 de paturi, unde becul nu se stingea niciodată, apă caldă n-a văzut nimeni, sală de lectură ioc şi, ca să ajungi la paturile înşirate pe lângă perete, trebuia să călăreşti alte trei-patru din mijlocul „salonului”. Cum să-i vorbeşti unui june locatar al căminului „boem”, care tocmai îşi parchează jeep-ul, despre acel „a fost odată” românesc în care (şi-n pofida tuturor vicisitudinilor) se învăţa mult mai temeinic şi mai responsabil decât acum? Poate pentru că singura noastră avere era însăşi studenţia. Care putea fi apărată într-un singur chip: învăţând. Din grupa noastră de filologi au „ieşit” opt universitari! Iar 41 în cameră nici nu-i mult: la armată, eram 76 în acelaşi dormitor cu paturi suprapuse...

*

„Nu eu am scris Alexandru Lăpuşneanu!”, se „dezvinovăţeşte” Dana Konya Petrişor, reprezentantă a ilustrei familii moldovene a negruzz-eştilor, copleşită de atenţia celor ce au aplaudat-o la lansarea cărţii ei „De pe malurile Prutului, pe malul Senei” (Junimea). Festivitatea s-a petrecut în casa memorială Negruzzi de la Hermeziu şi a avut, apoi, un moment mai aparte: scriitorii din Iaşi, Galaţi, Cluj, Bucureşti au fost duşi să vadă... Prutul. Iată-i înşiraţi tăcuţi pe dig, dincoace de fâşia arată a grănicerilor şi iată Prutul, adânc şi misterios, curgând către Dunăre într-o linişte ciudată: nici un clipocit, râul depărţeniei românilor strecurându-se parcă ruşinat de misia ce i-a menit-o ingrata istorie. Tot aşa privea cândva peste râu, dar din celălalt „dincolo”, copilul Grigore Vieru, la Pererâta. Cum va spune mai târziu, nu visa, ca toţi copiii, călătorii astrale, ci-şi dorea atât: să treacă Prutul...