Mircea Radu IACOBAN

Aflăm de pe site-ul DIGI 24 că „lacul cu nuferi” al lui Eminescu (Ipoteşti) este „un fals comunist”. Falsurile fiind şi condamnabile, şi regretabile, nu ne rămâne decât să cerem secarea „dintr-o sorbire” întru deplina respectare a adevărului istoric. Care sugerează (certitudinea nu-i deplină) că lacul cel adevărat s-ar fi aflat 500 de metri mai în stânga – ceea ce i-ar conferi, probabil, altă încărcătură simbolistică şi altă funcţionalitate în universul fantast al copilăriei lui Eminescu. Cum (nu) se ştie, lacul dispăruse încă de la sfârşitul veacului XIX, odată cu secarea firului de apă ce-l alimenta. Oficialităţile din Botoşani, încercând să reconstituie peisajul ipoteştean-eminescian, au găsit, în zonă, foarte aproape, sub aceeaşi poală de pădure, un lac complet colmatat – poate nu chiar cel frecventat de poet – l-au curăţat, au adus nuferi din Deltă şi mâl (pentru fixarea rădăcinilor) de pe la Dorohoi, au trasat alei şi l-au inclus în itinerariile turistice. E bine? E rău? Posibil să apară fel de fel de îndoieli: nuferii nu-s cei ai locului (Nymphaea alba în Deltă, Nimphaea candida în zona Moldovei – aşa-i că nu-i tot una?), PH-ul apei ar diferi de la un lac la altul, cât or fi ele de megieşe, razele apusului cad altfel într-unul şi mai altfel în celălalt... aşa că-i evident „Falsul comunist” (în alt ziar: „Ţeapă comunistă”).

Cum poate fi considerată, de-o judecăm după aceleaşi criterii, însăşi Casa memorială de la Ipoteşti, reconstruită ca o pensiune de patru margarete, când atât filmul lui Minar, cât şi imaginea din „Istoria...” lui Călinescu ne arată o clădire din „vălătuci”, „hrentuită”, cu pereţii susţinuţi pe dinafară de grinzi trădătoare. Tot „fals comunist” ar fi, atunci, şi bojdeuca lui Creangă din Ţicăul ieşean, pe care filmul lui Minar ne-o arată povârnită şi învelită cu tablă, nu cu şindrilă; ce să mai spunem despre casa-muzeu de la Hobiţa: nu-i cea în care s-a născut sculptorul, nici măcar nu se află pe fostul amplasament; abia s-au recuperat... patru bârne din ceea ce, mult mai târziu, s-a clădit pe locul adevăratei case Brâncuşi...

Alte falsuri (uneori s-ar cuveni scris ghilimele, alteori, nu): Casa-muzeu Dosoftei, de la Iaşi (n-are nici o legătură cu Dosoftei), configurarea acoperişului bisericii pictate de la Voroneţ, sumedenia de ample refaceri mănăstireşti ce n-au putut respecta până la amănunt dispunerea cerută de funcţionalitatea iniţială – numai că asta, în grade diferite, se întâmplă pretutindeni în lume şi la case mult mai mari. Dl Costică Macaleţ, prefect de Botoşani, denunţă la Digi 24 falsul de la Ipoteşti, oripilat de ilegalitatea celor 500 de metri despărţitori. Poate n-ar fi fost rău ca acelaşi domn Macaleţ, care era şef la Ape chiar pe timpul contestatei amenajări, să fi protestat atunci şi să nu fi avizat o lucrare hidrotehnică atât de... falsă. Şi inutilă? N-aş crede, câtă vreme a devenit unul dintre principalele obiective turistice ale judeţului Botoşani. Motiv pentru care Consiliul Judeţean a cumpărat lacul (tot Consiliul îl retrocedase, dimpreună cu sute de hectare de pădure, pare-se unui urmaş al boierului Pârlogeanu) după o lungă tocmeală prin tribunale, şi a decis să investească, în 2015, 30.000 de lei din fonduri proprii şi restul din fonduri europene pentru „curăţarea şi amenajarea lacului”. Curăţarea fiind, fără îndoială, cât se poate de necesară: noul proprietar lăsase locul (şi lacul) în totală neîngrijire, ba mai apăruse şi un soi de bufet pe mal, „turiştii” de duminică perpeleau mititei şi-n apă se răceau pet-urile de bere, azvârlite apoi unde se nimerea.

Cu „amenajarea” e mai complicat. Dacă vrem autenticitate cât de cât sugerată, asfaltul e-o primă piedică. Cum este şi puntea veneţiană frumos arcuită; sigur, trebuia un acces către insulă, dar se putea găsi o rezolvare mai puţin distonant-spectaculoasă. Cu cât „amenajăm” mai mult, instalând o imagine de parc citadin, cu atât se pierde din fiorul, expresivitatea şi aburul de mister ce ar trebui să înconjoare „lacul codrilor, albastru”, falsul comunist preschimbându-se într-un fals, cum să-i spunem, capitalist? Un sculptor, altfel bine cunoscut, vrea să aşeze pe insulă o creaţie proprie dedicată lui Eminescu; nu discut lucrarea în sine, ale cărei sensuri rămân greu de descifrat fără o raită prin biblioteca de filosofie, ci doar oportunitatea aşezării pe insulă. Poate, cine ştie, instalăm şi un bancomat!