Mircea Radu IACOBAN

Este ori nu este infamant diagnosticul de lues? Astăzi, poate că da, câtă vreme maladia este vindecabilă şi cazurile de evoluţie până la exitus foarte rare. În epocă, însă, reprezenta adevărată fatalitate şi printre victime s-au numărat personalităţi marcante, supuse, mai toate, aceluiaşi tratament de-a dreptul criminal cu mercur: Nietzche, Lenau, Maupassant, Van Gogh, Luchian, Lautrec. Grigorescu ş.m.a. Cei nouă medici autori ai cărţii „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” procedează simplu şi eficient, trecând în revistă, conform domeniului în care fiecare este specializat, simptomatologia şi modificările organice produse de lues, într-un grăitor vizavi cu patologia cazului Eminescu. Concluziile nu îndreptăţesc acuzarea luesului, dar lasă deschisă şi eventualitatea altor diagnostice: dr. Sarafoleanu vorbeşte despre cunoscuta otită, ce putea determina o meningită, prof. dr. Apetrei întrevede un posibil proces aterosclerotic – în vreme ce Călinescu, se ştie, ia în considerare un anevrism aortic (considerat imposibil încă de dr. Nica). Toţi cei nouă medici de mare prestigiu în breaslă refuză cât se poate de motivat să ia în considerare diagnosticul de lues şi acuză vehement intoxicaţia cu mercur care „a supraadăugat sindromului maniaco-depresiv o componentă neurotoxică” (acad. V. Voicu).

Din coroborarea tuturor datelor rezultă convingerea cvasiunanimă că se poate vorbi cu îndreptăţire despre „tulburarea afectivă bipolară” – sindromul TAB. Model de abordare multidisciplinară, cartea coordonată de acad. Eugen Simion o consider fundamentală şi definitivă. Era necesară şi este binevenită.

Am lăsat la urmă capitolul cel mai interesant, redactat de prof. dr. Vladimir Beliş, fiind vorba despre un cunoscut şi apreciat specialist în domeniul medicinii legale, iar discutabila autopsie a poetului continuă să lase loc unor interpretări diverse. De altfel, dr. Beliş consideră că „nu se poate, sub nici o formă, pune bază pe raportul de autopsie întocmit de dr. Sutzu şi cu atât mai puţin pe sumarul examen asupra creierului făcut de prof. dr. Gh. Marinescu (foarte tânăr pe atunci – 26 de ani, n.n.), după ce organul intrase în autoliză şi putrefacţie, ambele descrieri conducând spre un diagnostic eronat, acesta neputând fi susţinut nici măcar prin cunoştinţele de specialitate ale epocii respective.” (Mă mir cum de susţinătorii tezei asasinatului n-au speculat faptul că autopsia a fost cerută de Maiorescu, ce putea fi interesat de o examinare incompletă, menită să confirme diagnosticarea anterioară!).

Pentru a ilustra precaritatea investigaţiei medico-legale din 1889, dr. Beliş reproduce un raport de autopsie executată de Mina Minovici în aproximativ aceeaşi perioadă. Dincolo de ilaritatea ce-o poate produce propoziţia introductivă („Cadavrul a fost găsit mort într-o casă”...) raportul constituie un adevărat model în materie şi se situează la enormă distanţă de improvizaţia din 1889 datorată medicilor Sutzu şi Alexianu. De altfel, se putea, mai simplu, reproduce pasajul ce conţine regulile privitoare la autopsierea craniului (Mina Minovici, „Tratat de medicină legală”, 1928, pag. 400-401), imediat observându-se că majoritatea cerinţelor – unele, chiar elementare – n-au fost respectate. Iar examinarea creierului o zi mai târziu, după ce... a fost uitat în soare pe pervazul unei ferestre şi a intrat în autoliză, nici nu mai poate fi luată în consideraţie. Important este faptul că dr. Beliş constată absenţa modificărilor organice generale menite să justifice diagnosticarea luesului, precizând „... astăzi se ştie că alterările sifilitice”... etc., etc. Îmi iau îngăduinţa să observ că şi atunci, la sfârşitul secolului XIX, se ştia, câtă vreme frazele cu pricina figurează aproape cuvânt cu cuvânt în Tratatul lui Minovici (pag. 436). Subscriu însă, fără nici o rezervă, interogaţiei finale: „... nu văd de ce suntem avansaţi dacă hotărâm sau nu că Eminescu a fost bolnav, când acesta a lăsat în urmă opera sa nemuritoare, care azi, în treacăt fie spus, a ajuns chiar să fie ponegrită de persoane cu veleităţi de critici literari”. Această întrebare poate că şi-o pune şi poetul acolo unde se află, dar tot el îşi dă răspunsul: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”.