Mircea Radu IACOBAN

Formidabilă listă! Iată: Eug. Lovinescu, Traian Săvulescu, Iorgu Iordan, Mihail Jora, Demostene Botez, Victor Ion Popa, Horia Hulubei, Theodor Burghelea, Radu Beligan – erau şefi de promoţie la liceul ieşean „Negruzzi” între anii 1889 şi 1937. Adăugaţi-i şi pe foştii elevi Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Al. Philippide, Petru Poni, Nicolae Labiş şi se va împlini o listă (încă incompletă!) cu „nume grele” cum nici o şcoală românească n-are. Cu prestigiu greu de concurat, dacă nu chiar imposibil, aşa-numitul „Liceu internat” se desparte greu de foştii săi elevi, între şcoală şi absolvent rămânând punţi de comunicare şi un subînţeles transfer reciproc de prestigiu. Drept pentru care absolvenţii seriei 1960 au izvodit şi semnat o trăsnită „Proclamaţie de la Copou”, potrivit căreia se vor întâlni în fiecare an, obligatoriu, la 16 iunie: „orice abatere de la acest calendar fiind supusă oprob(r)iului în veacul veacurilor”. Aceeaşi promoţie a pus la cale editarea volumului „Lumină târzie” (coordonatori: Radu Macovei, Gelu Popinceanu, Dan Flondor) „carte exemplară, scrisă în cheia emoţională a amintirilor, care, fără nici o îndoială, are calitatea de a reda într-o plastică seducătoare Iaşii anilor ʹ50, dar mai ales „fortăreaţa Negruzzi”, de pe meterezele căreia s-a apărat din totdeauna ideea de exigenţă, de instrucţie serioasă şi de educaţie polivalentă”.

Cărţile din această categorie sunt, de regulă, monotone şi prea puţin interesante: ce tineri şi necăjiţi eram, ce profesori minunaţi am avut, cât de mult a însemnat şcoala X pentru devenirea noastră şi onorabila inserţie în societate. „Lumină târzie” e mai ambiţioasă şi cutează mai mult, propunând şi o investigare în realităţile citadine ale anilor ʹ55-ʹ60, cu specială insistenţă asupra vieţii spirituale ale fostei capitale. Ca observaţie generală, se remarcă reala voluptate a narării, de parcă atât se aştepta, ridicarea zăgazului editorial, pentru năboirea şuvoiului rememorărilor. Mai e de observat şi o puţin obişnuită unitate stilistică, rod, probabil, al unei comuniuni de gust literar şi practică a scrisului forjate, neîndoielnic, şi sub influenţa benefică a orei de română.

Trăind în Iaşii anilor evocaţi în carte, sigur că rezonez altfel la istorisirea lungii călătorii cu tramvaiul semnată Gelu Popinceanu. Iată-l traversând o „Piaţă a Unirii parţial asfaltată, parţial pietruită, pe care tramvaiul o parcurgea fudul chiar prin mijloc”. Da, „fudul” este cuvântul cel mai potrivit pentru legănarea de raţă leşească a tramvaiului strămoşesc, cu frâna de mână cât o timonă de transatlantic... Radu Macovei întregeşte peisajul cu percepţii olfactive care spun ceva doar celor ce le-au cunoscut aidoma: „... străduţe strâmte şi destul de abrupte, locuite în parte de evrei care ţineau drogherii şi mici magazine de coloniale. Mirosea îmbătător a cuişoare, a vanilie, a fel de fel de mirodenii parfumate. Puteai cumpăra zahăr candel, droburi de sare, drojdie şi nucşoară...”

Foarte interesantă istoria fanfarei liceului. Dacă am înţeles bine, nu era vorba despre o simplă înmănunchere a prestaţiei elevilor cu astfel de abilităţi muzicale, ci de pregătirea de la zero şi din clasele mici, pentru a se asigura continuitatea formaţiei de suflători şi a orchestrei. ”Am fost repartizat la violoncel, instrument de care nu aveam cea mai mică idee” (M. Caba); „mi-a fost repartizată tuba, după care am fost trecut la bassflügelhorn...” (G. Popinceanu). Stimulent pentru cei care trudeau să însufleţească instrumentele „repartizate” au fost abonamentele la Operă, Filarmonică, Teatrul Naţional. Am şi-o rezervă: nu împărtăşesc opinia „eternului secretar” Arsenescu, nemulţumit de dopajul cu limba rusă: „Regret şi acum că nu am avut norocul să studiem o limbă străină adevărată”. Îl asigur pe dl Arsenescu că rusa este chiar „o limbă străină adevărată”, limba unei formidabile literaturi şi nu-i vina ei că ne-a fost băgată pe gât cu de-a sila. Cine a putut, a mai recuperat după aceea, numai că una-i capacitatea de asimilare a vârstei primelor iubiri şi alta aceea a bătrâneţilor noastre. Pragul celor 15 ani îl defineşte cu har absolventa Rodica Mandache: „La 15 ani eşti îndrăgostită de dragoste” şi îl „respiră” alt absolvent, poetul Adi Cusin: „De-ar rămâne din mine o carte subţire / Pulbere gri în coperţi de răcoare...” Adi a plecat din astă lume, cărţile lui au rămas. Cum o să rămână şi „Lumină târzie”, o carte sinceră, scrisă cu suflet, cu drag şi-n răspăr cu eternul „sic transit”...