Mircea Radu IACOBAN

Dacă bătrâna zicere cu sens apropiat de „pagubă-n ciuperci!” o citim literal şi o aplicăm realităţilor româneşti postrevoluţionare, surpriza este de proporţii: am avut de toate şi-am pierdut mai tot – mă refer la valorile materiale din patrimoniul statal al românilor, fie pur şi simplu distruse, fie trecute în proprietatea străinilor. I.L. Popescu publică un tulburător interviu cu prof. dr. Const. Ciutacu, directorul Institutului de Economie al Academiei. Titlul spune totul: „Clasa politică este terminatorul României moderne”. Nu-i vorba despre cine ştie ce mari revelaţii şi noutăţi spectaculoase, ci despre lucruri în general cunoscute, care, puse cap la cap, capătă proporţii şi îndreptăţesc concluzii de genul „parcă intenţionat nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel.” Pornind de la nefericita afirmaţie din 1990 a lui Petre Roman („industria românească este un morman de fiare vechi”), Const. Ciutacu reaminteşte că noi construiam (şi exportam) calculatoare după licenţă franţuzească, autobuze după patente germane, avioane în colaborare cu englezii, locomotive electrice după prototip elveţian, motoare de vapoare după licenţă nemţească şi produceam tipuri de piese şi subansamble pe care doar Japonia şi SUA le mai fabricau. În 1989, infrastructura industrială situa România între primele 10 ţări europene.

Produceam 14 milioane tone de oţel – azi, doar 3 milioane; 400.000 de tone de aluminiu – azi, nici jumătate; puterea totală a motoarelor electrice „made in Romania” ajungea (1980) la 19 milioane kw – acum, doar la 700.000. Fabricam 1.600 de excavatoare în 1980 - acum, nici unul. (De remarcat că fabricile de tractoare construite de români în Egipt şi Iran funcţionează bine-mersi şi azi, în vreme ce industria noastră de profil... a răposat!) Produceam 600 de vagoane de pasageri pe an – azi, nici unul, 144 de nave – acum, nici una, 500.000 de tone uleiuri minerale – zero acum.

În schimb, am exportat 50 de milioane de tone de „fier vechi”, cupru, aluminiu şi alte neferoase, valorând peste 10 miliarde de euro, şi lemn brut de 8 miliarde. Aceste enorme cantităţi de materie primă atât de căutată, prelucrate în ţară, ar fi creat zeci de mii de locuri de muncă, aducând consistente venituri statului. Urmând „preţioasele indicaţii” primite de la partenerii (de fapt, competitorii) noştri externi am închis marile combinate (astfel de unităţi industriale funcţionând profitabil pretutindeni în lume...), profilându-ne pe manufacturarea de componente şi nu produse integrale: „faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare, anvelope, nu locomotive şi tractoare” – astea, în exclusivitate, le facem noi! „Practic, economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în UE.” Ca urmare, s-a neantizat aproape complet industria textilă, de pielărie şi încălţăminte, au fost demolate 36 de fabrici de zahăr înzestrate cu tehnologie de ultimă generaţie, au dispărut unităţi-etalon din industria lemnului, cimentului, medicamentelor, construcţiei de maşini, electronică, electrotehnică, optică, mecanică fină, automatizări ş.a.m.d. Impresia că locul marii industrii a fost luat, profitabil, de întreprinderile mici şi mijlocii, e-o fantezie şi atât: din cele 500.000 înregistrate, peste jumătate nu au nici un angajat! „Avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!” Predicţiile autorului sunt de rău augur: „Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de un milion de lei, piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor europene, rămânând un simplu indicator geografic.”

Asta e.

P.S.

Am auzit, la Radio România, o nouă formulă: „Dragobeteʹs day”. Ptiu!