Mircea Radu IACOBAN

Vineri, la Iaşi, s-a celebrat ziua naşterii lui Grigore Vieru, repetându-se ceremonialul din anii trecuţi, devenit tradiţional: fanfara militară a intonat imnurile de stat ale Republicii Moldova şi României, după care, oficialităţile au depus coroane de flori. Apoi, mulţi ieşeni, alături de oaspeţi de la Chişinău şi Cernăuţi, au depus jerbe şi buchete la bustul poetului. La Casa de Cultură „Mihai Ursachi” din Copou, a urmat un Simpozion dedicat memoriei poetului. Cu acest prilej, Editura „Princeps” a lansat audio-book-ul intitulat „Grigore Vieru – Taina care mă apără” – o neaşteptată şi autentică surpriză: recital Sofia Vicoveanca. De astă dată, preţuita slujitoare a folclorului bucovinean nu mai dă glas cântului strămoşesc, ci recită 35 dintre cele mai cunoscute şi iubite poeme ale lui Grigore – un gest de aleasă intelectualitate, n-aş spune chiar tipic pentru diversa şi colorata lume a muzicii populare. Reprezentativ, însă, pentru preţuirea acordată textului de un om al cântului ce înţelege că pot exista fericite împrejurări în care poezia singură vibrează polifonic şi, iată, „cântă” doar prin simpla încărcătură de sentiment şi sens. (O paranteză: m-am aflat la Chişinău, înainte de 1989, când primul concert al Sofiei peste Prut a zguduit pur şi simplu oraşul: obţinerea unui bilet era considerată adevărată victorie şi, în sală, am văzut spectatori lăcrimând...)

Poemele lui Grigore oferă actorului variate posibilităţi de a-şi etala şi specula virtuţile profesiei. Exact ceea ce nu-şi propune Sofia, care oferă o lectură lină, parcă în familie, simţită, de bună cuviinţă şi făr-de stridente efecte spectaculoase. E-o „citire” profundă, cu drag de poezie, de Grigore Vieru, de Basarabie şi de românitate. Seriozitatea demersului o sugerează însăşi selecţia poemelor, fiindcă nu-i uşor să înmănunchezi buchetul reprezentativ dintr-o poiană întru totul înflorită. Nu lipsesc cele două poeme pe care mi-am luat îngăduinţa să le consider repere pentru poezia română a veacului XX: „Făptura mamei” („Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ”...) şi „În limba ta” („... iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde / când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / cu cerul tău în faţă, / tu taci atuncea / tot în limba ta”). Remarcabil gestul editorial ieşean (sprijinit de Ministerul de Externe), cu atât mai mult cu cât deschide o serie intitulată „Patrimoniul poetic naţional”.

La Simpozionul de la Casa de Cultură am primit şi un exemplar din cartea „Grigore Vieru în amintirile contemporanilor”, tipărită de aceeaşi Editură „Princeps” (în sumar, şi texte de-ale noastre publicate în paginile gazetei Monitorul de Suceava). Editorii consideră că a venit momentul să facă publice în spaţiul românesc, alături de cuvintele de preţuire ale cititorilor şi comentatorilor operei lui Vieru, şi imprecaţiile imunde cu care l-au gratulat ani în şir emulii lui Voronin & comp. De necrezut ce a avut de îndurat poetul care, şubred fiind şi „blindat” cu stenturi, rezona cumplit, nu numai sufleteşte, ci şi realmente fizic la loviturile mizerabile primite din plin săptămână de săptămână.

Vârf de lance a fost (şi încă mai este, încercând să maculeze amintirea poetului) un oarecare Mihai Conţiu, cetăţean... român de prin Bacău (!) aciuat la Chişinău şi posesor de cetăţenie a... republicii Transnistria. În ultimii ani, individul a scris zeci şi zeci de articole împotriva „spionului român Vieru”, publicate de gazeta semioficială „Moldova Suverană”. Limbajul este greu reproductibil, încerc, totuşi, câteva citări cerând scuzele cuvenite: „bă, rahatule, te mănânc cu fulgi cu tot!”, tu scrii „stupizenii” şi „tâmpenii”, „cât de labagiu trebuie să fii ca să vomiţi tâmpeniile astea”, scoase „din prepuţul gândirii”; „urina secolului se transformă în ţurţuri la streşinele casei Bardului, iar un astfel de ţurţur îi cade în cap...” ş.a.m.d. N-ar trebui să se uite că un tratament asemănător, chiar dacă nu atât de jegos terminologic, i l-au rezervat lui Grigore Vieru şi nu puţini condeieri de pe Dâmboviţa şi Bahlui.

Nicolae Dabija explică: ”Pentru ce a fost iubit Grigore Vieru? Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credinţă, bunătate, curăţenie, verticalitate. Pentru ce a fost urât Grigore Vieru? Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credinţă, bunătate, curăţenie, verticalitate. Exact aceleaşi calităţi, unii le considerau defecte. Şi viceversa.”