Mircea Radu IACOBAN

Cea de a patra Elenă din buchetul mai mult sau mai puţin ofilit în glastra istoriei este Doamna Elena Cuza. N-am amintit-o în compania celor trei (Lupescu, Ceauşescu, Udrea), constant însoţite de haloul contestării publice, pentru simplul motiv că imaginea Elenei Cuza reprezintă pozitivul, iar aceea a trio-ului evocat în rubrica precedentă, negativul imaginii etalon pentru femeia-mamă, femeia-soţie, femeia-personaj politic. La moartea Doamnei Cuza (1909), ţara a fost în lacrimi şi mitropolitul Pimen a dat pricaz să se tragă toate clopotele „pentru ca râul, pădurea şi muntele să afle că a murit Doamna Elena Cuza”.

Deşi tragic, destinul Ceauşeascăi n-a stârnit şi nu stârneşte compasiune: merita de şapte ori să fie împuşcată, dar... nu atunci, nu acolo, nu aşa, nu ca la 1789. Oricum, gloanţele de la Târgovişte n-au preschimbat oprobriul general în cine ştie ce iertătoare îngăduinţă. Lupeasca, deşi, până la urmă, soaţă legiuită a domnitorului, n-a fost acceptată în Pantheonul de la Curtea de Argeş, iar gestul de respingere se cuvine trecut nu numai în contul atitudinii ferme a familiei regale, ci şi considerat un act de dezavuare din partea naţiei. Elena Udrea a fost întâmpinată cu cea dintâi manifestare spontană şi violentă de condamnare publică a anchetaţilor de la Parchet; niciodată, până atunci, nu s-a strigat „ruşine!” şi „la puşcărie!” – dimpotrivă, funcţiona în astfel de împrejurări o anume solidarizare cu „făptuitorul”, pe fondul unei vagi compătimiri subînţelese.

Lupeasca şi Udrea erau ahtiate după bani; Elena Cuza, dimpotrivă: din puţinul ce-l avea a înfiinţat aşezăminte de ocrotit orfane, a ajutat în dreapta şi-n stânga pe cei oropsiţi, fără ostentaţie şi fără tărăboi mediatic. Elena Cuza a trăit modest şi s-a menţinut într-o evidentă rezervă de bună credinţă şi bună cuviinţă: „Am trăit totdeauna departe de societate, nu cunosc nici eticheta, nici convenienţele, sper că vor fi generoşi compatrioţii mei şi vor scuza naivitatea şi simplitatea mea, şi mata, iubită mamă, roagă pe Dumnezeu pentru mine să mă ocrotească şi să-mi acorde bunăvoinţa compatrioţilor” (toate citatele care urmează sunt extrase din volumul „Principesa Elena Cuza – corespondenţă”, recent apărut sub îngrijirea Viginiei Isac şi a Auricăi Ichim). Cele trei Elene şi-au dominat discreţionar convivii, în vreme ce Doamna Cuza, străduindu-se să respecte „legea lui Dumnezeu şi a oamenilor”, a considerat mereu că „trebuie să-i laşi calea de urmat. Eu mă supun, neavând nici voinţa, nici puterea unei împotriviri”. Credea în dragoste, în familie, în statornicie, chiar atunci când zglobiul soţ mai călca şi strâmb: „Prinţul, acest îngrozitor ştrengar, care mi-i drag şi, orice s-ar spune cu excesul obişnuit, când e vorba de el... are, fără îndoială, defectele lui, dar îmi este ataşat şi vă iubeşte pe toţi.”

Drept pentru care nu ezită să-i înfieze pe cei doi băieţi ai lui Cuza născuţi în afara căsătoriei şi să-i trateze ca pe propriii săi fii. La moartea Domnitorului, acceptă nu numai civilizat, dar se pare că pune şi suflet în răspunsul la telegrama de condoleanţe a familiei Obrenovici: „Din adâncul inimii mele dezolate şi recunoscătoare, vă transmit cele mai sincere mulţumiri şi expresia aceluiaşi devotament de care binevoiţi să mă asiguraţi.” După moartea lui Al. Ioan Cuza, Elena se stabileşte în străinătate (de nevoie, explică pe larg în scrisori, fiindcă România este „frumoasă ţară, cu răi oameni”) şi, în 1877, când bubuiau tunurile la Dunăre, scria: „Mă găsesc, deci, în străinătate, lipsită de orice resursă, cu copiii mei trăind de la o zi la alta.” Solicită Consiliului de familie să-i aprobe contractarea unui împrumut – nu pentru a achiziţiona moşii şi acareturi, ci pentru că o frământă întrebarea „ce voi face cu copiii mei?” la ceas de restişte şi război. S-a dus vremea când dona case şi decidea subvenţii pentru opere de binefacere; nu mai avea mijloace, dar a rămas cu acelaşi neştirbit tezaur de bunătate sufletească şi înţelegere pentru cei nerăsfăţaţi de soartă. În pofida aparenţelor, Elena Cuza n-a fost un personaj banal şi incolor; dimpotrivă, era o prezenţă mereu activă când şi unde considera de cuviinţă, având grijă ca totdeauna să refuze prim-planul şi să cedeze de la ea dacă gestul putea fi cât de cât prielnic pentru destinele ţării...

Mormântul Elenei Cuza de la Soleşti - Vaslui s-ar cuveni inclus în toate traseele turistice moldave. Cât despre celelalte trei Elene, să fiu iertat, dar...