Mircea Radu IACOBAN

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Barbu Șt. Delavrancea, Ciprian Porumbescu şi Nicu Gane au revenit pe socluri în grădina Copou. Primăria a oftat şi a plătit cu 75.000 de lei refacerea busturilor (aflate pe una dintre listele monumentelor istorice!), iar sculptorul Crengăniş pare sortit să tot facă reproduceri şi còpii (leii de la Universitate, Monumentul Unirii din Piaţa Naţiunii). De la derbedeii care au distrus busturile cu barosul şi le-au vândut la REMAT, nici o şansă să se recupereze vreun sfanţ. Vor face câte şase  ani de puşcărie – adică, statul mai plăteşte şi întreţinerea lor la zdup! Bronzul şi inscripţiile în piatră s-au aflat totdeauna la mare cinste în fosta capitală moldavă – cu condiţia... să-şi păstreze locul hărăzit de înaintaşi. Dacă data săpată în piatră indicând anul 1395 pentru ctitorirea Bisericii Armeneşti ar fi fost încastrată în zid, atestarea Iaşului cobora cu 12 ani şi oraşul nu şi-ar mai fi sărbătorit cele şase secole dimpreună cu Bacăul. Principalul reproş adus documentului în piatră este acela că-i „volant” – putea fi adus de la o altă biserică, sau de la cine ştie ce veche zidire religioasă (şi din ce loc) cu acelaşi hram. În „Istoria oraşului Iaşi” de Dan Bădărău  sunt exprimate îndoieli cu privire la autenticitatea datării (pe care N.A. Bogdan o susţine fără rezerve) din perspectiva utilizării/neutilizării calendarului gregorian/iulian, dar vârsta lăcaşului n-o contestă nimeni. Dimpotrivă, Bădărău demonstrează că armenii au avut, la Iaşi, nu o biserică, ci două. Înaintea celei refăcute azi ar fi funcţionat o alta, şi mai veche, iar la Suceava, a existat chiar o  Episcopie armenească încă de la 1401! Cert este că data săpată în piatră, 1395, ar fi avut credibilitate dacă pisania n-ar fi fost „găsită într-o ocniţă”, ci s-ar fi aflat încastrată în zidul bisericii. Se pare că a funcţionat, şi atunci, şi mai târziu, ciudata obişnuinţă ieşeană de a muta pietrele-document din locul hărăzit de ctitori, ori de a le scoate din zid şi abandona pur şi simplu. Greu de crezut, dar, după ce a terminat restaurarea Bisericii Sf. Nicolae Domnesc, Lecomte de Nouy n-a mai considerat necesar să aşeze la locul ei pisania ce arată că Ştefan cel Mare a început  zidirea la 1 iunie 1491 şi a săvârşit-o în august 1493. Arhitectul ar fi destinat-o unui viitor muzeu ce urma să funcţioneze în Sala Gotică de la Trei Ierarhi. T.T. Burada o găseşte, însă, în 1905, zăcând sub cerul liber, într-un morman de pietre cu inscripţii vechi (una avea textul „Institutul junimii moldovene, hărăzit 1831”; unde-i acum?) şi cere în scris primarului să fie reaşezată la locul ei. De 24 de ani a avut nevoie Primăria pentru a se restitui Bisericii Domneşti certificatul de naştere (la intervenţia lui Iorga), dar alte vechi inscripţii ieşene au dispărut pur şi simplu după ce au fost scoase de la locul lor (chiar la Sf. Nicolae n-au mai fost găsite 4-5 pietre cu texte în greacă). Serviciul însărcinat cu reclădirea Palatului Administrativ, condus de arh. Berindei, a scos şi pus la păstrare marea placă veche cu stema Moldovei a lui Moruzi Vodă (1805), pentru ca, după câţiva ani, să i se constate dispariţia… şi atât. S-a mistuit inscripţia de la uşa principală a Hanului Turcesc (1832), după cum a fost scoasă din zidul Casei Başotă piatra votivă cu text în versuri ce străjuia cişmeaua. Va fi fost depusă la Muzeul etnografic din curtea mănăstirii Golia (?), dar în muzeele lumii se practică expunerea de còpii, originalele rămânând să străjuiască şi să autentifice vechile zidiri… Iaşul s-a cadorisit, în schimb, cu o mulţime de plăci memoriale de-a dreptul suspecte, aşezate de familii, fără (cred) vreo încuviinţare oficială. Iată, în buricul târgului, cineva a amplasat la vedere un text săpat în marmură spre amintirea nu ştiu cărui... cenaclu privat, altul este menit să-l evoce pe doctorul cutare. L-am cunoscut, a fost un medic apreciat, dar dacă-i să presărăm oraşul cu astfel de inscripţii memoriale când vrem şi cum vrem, n-ajunge toată marmura firmei Videanu (A! Nu ştiu dacă-i bine să-i pomenesc numele taman acum...)

Erată: în trecuta tabletă se va citi „cvinte paralele” (termen tehnic în componistică) în loc de „cuvinte paralele”.