Mircea Radu IACOBAN

O ultimă raită prin documentele Institutului de Arte „Matei Millo” tezaurizate la Arhivele Naţionale. O întreprindem nu numai pentru a afla câte ceva despre începuturile într-ale artei ale unor cunoscuţi slujitori ai scenei româneşti (Emanoil Petruţ, Tamara Buciuceanu, Octavian Cotescu, Tatiana Iekel, Victor Tudor Popa ş.a.) formaţi în şcoala ieşeană de teatru, ci şi pentru a oferi cât de cât o imagine a învăţământului artistic superior de odinioară, prea puţin cunoscută generaţiilor veacului XXI de actori şi regizori. Atunci, şcolarizarea se plătea, cuantumul taxei stabilindu-se în funcţie de fatidicele „categorii sociale”. Exista, desigur, examenul de admitere, dar adevăratul „izvor de cadre” era o „Comisie de depistare” ce se deplasa în fabrici, la sate, în unităţi militare, pentru a descoperi viitori actori „cu origine sănătoasă”. Cât se poate de explicabil atunci, adevăratul val de eliminări definitive la începutul semestrului II, cu motivaţia „lipsă de aptitudini, fizic nescenic, lipsă totală de sensibilitate, defecte ireparabile de dicţie”. De ce n-or fi fost văzute de la bun început? Nu-i vorbă, ministerul intervenea, decizând ades reînmatriculări. Unele cu motivaţie absconsă („din oficiu”), altele cu explicaţii mai „lumeşti”: „Studenta I.V. va fi reprimită fiindcă are calităţi fizice şi origine socială sănătoasă”. La vremea aceea, era de-ajuns!

Tot Ministerul comunica exmatriculările definitive pentru „atitudine duşmănoasă faţă de regimul de democraţie populară”, exercitând constant şi o sâcâitoare dădăceală prin arogarea dreptului de decizie în mai toate chestiunile curente. Numai că adresele sosite la Iaşi conţineau grave greşeli gramaticale de genul „ve-ţi comunica”, „trimite-ţi”, „sar face” ş.m.a... Prezenţa la program era obligatorie, dar puteau lipsi, când considerau că le este necesar, „activiştii PMR, UTM, ARLUS”, iar profesorii erau invitaţi oficial să manifeste „indulgenţă şi răbdare faţă de studenţii veniţi din producţie”. Viitorii artişti au fost obligaţi să asiste şi la autopsii la IMF (probabil, ca lucrare practică la cursul de anatomie – pe care, totuşi, nu l-am regăsit în Programă...); o singură studentă, Maria Ciochină, „s-a arătat impresionată, în rest, reacţii obişnuite”.

Producţiile Facultăţii de Teatru erau structurate după cum urmează (2 martie 1950): Imnul RPR, Imnul URSS, poezia „Chemare” de Maria Banuş recitată de Eugenia Gorea, poezia lui Nicolae Tăutu, „Execuţia”, în interpretarea lui Emanoil Petruţ, şi poemul „Zoia” de C. Dragoş (?), recitat de Tatiana Iekel – greul spectacolul l-a dus Facultatea de muzică. Cu alte prilejuri s-au reprezentat şi piese într-un act ori fragmente cu tâlc alese din creaţia clasicilor – evident, în primul rând sovietici. De altfel, întreaga prestaţie universitară era aşezată sub semnul victorioasei stele roşii a Kremlinului şi a respectului nemărginit faţă de „cea mai înaintată artă a lumii”.

Toată apăsarea sarcinilor de natură ideologică cădea peste bietul profesor de marxism Ilie Grămadă (între altele, licenţiat în... Teologie la Cernăuţi), viitor director cu realizări onorabile, într-o perioadă mai târzie şi ceva mai dezgheţată, la Teatrul Naţional din Iaşi. La sărbătorirea celor 80 de ani de la naşterea lui Lenin, ministerul a bătut depeşă, comunicându-i a-toate-făcătorului la Catedra de Marxism tema conferinţei pe care trebuia s-o ţină în faţa întregului Institut: „V.I. Lenin, cel mai mare corifeu al ştiinţei şi învăţător al proletariatului mondial, I.V. Stalin, genialul continuator al operei lui Lenin”. Un adevărat triumf l-a constituit vizita regizorului sovietic Pavel Markov: „în urale şi lozinci, tovarăşul sovietic a vorbit despre învăţătura marxist-leninistă” (se raportează ministerului), „împărtăşindu-ne din inepuizabila experienţă a Ţării Socialismului biruitor”. Şi uite-aşa, la Cămin, doi într-un pat, la Cantină, cu bucuria zilnică a aceluiaşi „crep” din griş cu apă, în sala de curs cu ochii mijiţi din pricina prea strălucitoarei arte sovietice, studenţii ieşeni au deprins meseria scenei şi, când le era profesia mai dragă, neaşteptată telegramă de la onor Ministerul: Institutul „Matei Millo” se desfiinţează (după nici trei ani de activitate!), studenţii urmând să fie risipiţi pe la Bucureşti, pe la Cluj, unde funcţionau facultăţi similare. De ce s-a desfiinţat cea de la Iaşi, oraşul în care s-a născut teatrul românesc, şi a fost păstrată cea de la Cluj? Simplu: nu putea fi desfiinţată cu nici un chip Secţia maghiară. Şi-am încălecat pe-o şa...