Mircea Radu IACOBAN

Am aflat explicaţia lipsei arhivei Editurii „Junimea” – nici un singur document la Arhivele Naţionale după patru decenii de activitate! Când s-a demolat sediul Editurii din str. Dimitrov 1, în anii `80, instituţia s-a mutat în alt local şi direcţiunea de atunci a considerat că bogata arhivă este bine să rămână în siguranţă la locul ei, adică, în subsolul clădirii... ce urma a fi dărâmată spre a se croi viitorul bulevard al Independenţei. Aşa că buldozerele au dărâmat casa, rulourile compresoare au netezit locul şi... arheologii veacurilor ce or să vină pot avea marea şansă să afle un adevărat tezaur de informaţie culturală săpând sub asfaltul bulevardului ieşean. Slabă nădejde!... Cu legitimă curiozitate am parcurs fondul documentar arhivat cu indicativul „Institutul de Arte Matei Millo” (1949-1951). Pe băncile acestei şcoli superioare de teatru, muzică şi arte plastice au învăţat meseria scenei actori de talia lui Octavian Cotescu (în acte, studentul figurează cu numele adevărat – Coteţ), Tamara Buciuceanu, Tatiana Iekel, Valeriu Burlacu şi atâţia alţii. Printre profesori: Manole Foca, Şt. Dăncinescu, Ion Lascăr, Nicolae Veniaş, Ilie Grămadă.

Orice început este greu, dar în anii aceia, după război şi după marea secetă, dificultăţile întrec închipuirea. Facultatea de Muzică n-avea barem un pian, darămite alte instrumente, la Catedra de „Grime şi peruci” se lucra... cu materialul clientului, cursanţii trebuind să contribuie cu şuviţe de păr la confecţionarea perucilor, la cămin, studenţii dormeau câte doi într-un pat (în situaţii fericite, trei în două paturi), întregului Institut i s-a repartizat, pentru trimestrul IV, cantitatea de... 2 kg hârtie (adică, vreo 5 coli A4 pe zi la o instituţie care trebuia să multiplice cursuri, cei de la Arte Plastice să aibă material pentru schiţe şi exerciţii grafice, Secretariatul să producă inevitabila hârţogărie administrativă...).

La întrebarea Ministerului câte săli de sport are Institutul şi cum sunt dotate, răspunsul este chiar jenant: nici o sală, nici o dotare, avem doar şase tricouri sportive şi-atât. Studenţii n-au sală de lectură, n-au spaţii pentru ateliere, iar cantina foloseşte una dintre cele cinci preţioase coli/zi pentru a semnala Rectoratului că „nu se găsesc în comerţul socialist făină de grâu, orez, paste făinoase, brânză etc., etc.” şi nu-i cum alcătui un meniu cât de cât onorabil. S-a găsit o soluţie: profesorii cu două lefuri să pună mână de la mână şi să încropească burse pentru studenţii de tot amărâţi. Am locuit şi eu, peste ani (1957), într-un cămin studenţesc din aceeaşi clădire, devenită proprietate a Universităţii. Eram 41 într-o cameră-stadion, becul nu se stingea niciodată şi, ca să ajungi la patul de la perete, trebuia să călăreşti alte două-trei. Dar măcar dormea fiecare în pătuţul lui!

Surprize din cataloagele anilor de studiu, mulţi dintre cei care s-au visat artişti eşuând în posturi mărunte şi deloc în calea aplauzelor – dar, tot în preajma teatrului. I-am găsit, târziu, recuzitieri, regizori de culise, sufleori, tehnicieni de scenă, organizatori de spectacole. Alţii au izbutit în cariere pe care niciodată nu şi le-au întrezărit: în 1949, reprezentantul studenţilor din Institut se numea Leiba Bluthal – adică, binecunoscutul Lică Bluthal, mai târziu autor de spectacole de revistă, şef al Staţiei de radioficare Iaşi şi... manager-operator de turism în Israel. El participă la şedinţele Consiliului profesoral, unde combate straşnic, inclusiv în chestiunea moralităţii colegelor, în aceea a necesităţii îmbunătăţirii muncii de lămurire de la om la om sau pentru a sublinia necesitatea imperioasă a înfiinţării unei gazete de perete. Studenţii erau reprezentaţi, alternativ, când de Tamara Buciuceanu, când de Lică: se pare că vocea le era ascultată şi de opinia lor trebuia să se ţină seamă... Pe Lică l-am găsit şi pe lista studenţilor evidenţiaţi, împreună cu Tatiana Iekel. La ce credeţi? La dicţie! Extrem de importantă pare a fi fost, în acele vremuri, „originea socială”. Toate tabelele nominale conţin două rubrici fixe: numărul curent şi „apartenenţa socială”, studenţii fiind încadraţi într-una din categoriile: muncitor (Oct. Coteţ), mic burghez (Napoleon Creţu), ţăran sărac, ţăran mijlocaş - de altfel, singurele care permiteau accederea în învăţământul superior.

Interesantă este şi rezolvarea găsită pentru solicitarea Teatrului Evreiesc de Stat din Iaşi, care cerea înfiinţarea unei Secţii în limba idiş. Ministerul se arată de acord: da, începând cu 1952 (Institutul desfiinţându-se în 1951!).

Voi reveni.