Mircea Radu IACOBAN

Intrat pe tărâmul arhivelor, ajungi în lumea unui „a fost odată” de-a dreptul palpabil şi, parcă, vibrant; dacă ai cât de cât „antene” pentru a percepe răsuflarea veacurilor apuse, aici înţelegi ca nicicând şi niciunde că lumea nu începe şi nu se isprăveşte cu noi, iar truda, zbaterile, nădejdile şi deznădejdile veacului XXI murmură în matca aceluiaşi continuum românesc: alte măşti, aceeaşi piesă. Când scriam drama „Noaptea” am încercat să parcurg registrele „Curţii criminale” ieşene din perioada 1781-1861. N-am avut deplin succes atunci, n-am izbutit nici acum. Oricâtă paleografie chirilică toceşti la Filologie, nu-ţi foloseşte dacă cerneala veacului XVIII, aşternută cu pana, abia se mai desluşeşte, iar slujbaşul ocârmuirii a scris sârguincios cu tot soiul de înflorituri, tilde, contrageri şi grafii etajate. Rămâne să-l impresioneze pe nerăbdătorul lector al zilei de azi doar pata gălbuie, cu margini maronii, ce a pătruns şi sfarogit câteva file. Nu poate fi vorba decât despre isprava lumânării la flăcăruia căreia s-au scris, cu sute de ani în urmă, slovele sentinţelor „Curţii criminaliceşti”. Şi nu cred că se va osteni vreodată cineva întru descifrarea acestui răboj al crimei şi pedepsei.

Ce istorii neştiute rămân să zacă somn de veci sub privegherea cotei 439/444! Deziluzie şi în cazul fondului 2202, „Editura Junimea Iaşi”, de astă dată fiind vorba despre nepăsare, dezinteres şi chiar ignoranţă: primele conduceri post-revoluţionare ale editurii ieşene fie că nu au arhivat nimic (?!), fie că au lăsat documentele de izbelişte în zilele fierbinţi din decembrie 1989, când, căutând cu îndârjire documente „compromiţătoare”, au dat iama prin arhive tot soiul de „revoluţionari”, răscolind, răvăşind, sfeterisind. Aşa se face că, absolut incredibil, după mai bine de 40 de ani de activitate în care „Junimea” a tipărit peste 1.000 de titluri, în milioane de exemplare, fondul cu pricina nu conţine barem un act. Unul singurel! Ar fi fost vorba despre numeroase scrisori ale unor autori cunoscuţi din ţară şi din străinătate, de referate ale specialiştilor pe marginea cărţilor de literatură ştiinţifică, de procesele verbale ale concursurilor literare, de manuscrise stâlcite prin răşluirile Cenzurii... Nu s-a păstrat absolut nimic!

În schimb, şi eu şi alţi foşti junimişti am primit telefoane ciudate ce propuneau spre cumpărare documente ale editurii. Ar fi fost utilă organizarea unui flagrant, dar, în zilele acelea tensionate şi zăpăcite, n-am avut nici inspiraţia, nici posibilitatea s-o facem. O bucurie, totuşi, la noua raită prin arhive: am constatat că există un Fond Teofil Simenschy, fostul meu profesor de lingvistică generală şi comparată de la facultate, căruia i-am tipărit în mai multe ediţii monumentalul „Dicţionar al înţelepciunii”. Cred că am relatat cândva despre vizita lui Simenschy la Ministerul Culturii: pentru a traduce din orice limbă trebuia să dai examen şi să obţii un certificat. Profesorul a scris, în cererea prin care solicita inutila patalama, limbile pentru care solicita certificat de traducător. Nu mi le mai amintesc exact, dar ştiu că erau, de toate, 12, între care egipteana veche, sanscrita, olandeza, plus câteva limbi şi dialecte asiatice despre care onor examinatorii nici nu aflaseră că există. Drept pentru care Comisia s-a făcut nevăzută, Simenschy fiind invitat să-şi scrie singur certificatul... Savantul – că savant era – s-a născut în 1872, a fost profesor la licee din Iaşi, Galaţi, Chişinău, şi, din 1926, invitat să predea la Universitatea ieşeană. Nu venea la orele de curs cu nici o hârtiuţă, cu nici o însemnare şi iniţia un gen de seducătoare conversaţie cu studenţii despre viaţa limbilor pământului, despre istoria creşterii şi descreşterii acestora, făcându-i părtaşi la o aventură a cunoaşterii cum nici un alt universitar nu izbutise până atunci. Venea după o lungă şi penibilă întrerupere: era primul an al revenirii la Universitate: în „obsedantul deceniu” fusese dat afară pentru „obiectivism burghez” (ce-o fi aia, că n-am auzit decât despre „subiectivism burghez”...) şi trimis să ţină evidenţa fătărilor la oi într-un CAP de la marginea regiunii Iaşi. Cel mai mare lingvist comparatist al românilor, contabil la un colhoz!

Constat că, la Arhivele Naţionale Iaşi se află tezaurizată cea mai mare parte a operei lui – în mare măsură inedită! Un curs de Limba sanscrită, gramatica comparată a dialectelor greceşti, vocabulare german-gotic, român-gotic, englez-român, francez-român, spaniol-român, italian-român, latin-român, sanscrit-român, o Istorie a limbii germane, o cercetare amplă, în manuscris, intitulată „Civilizaţia indiană” şi multe altele. Pe cine mai interesează acum astfel de investigaţii în teritorii cvasiinterzise? Mă tem că pe nimeni. Voi reveni.