Mircea Radu IACOBAN

La fereastra trenului care trece pe sub Cetăţuia apare, la un moment dat, o ruină ciudată, cu profil zigzagat de dantură ştirbă: fosta haltă CUG, cândva punct obligatoriu de oprire între Nicolina ieşeană şi staţia Ciurea pentru trenurile personale, dar mai ales pentru trenurile-cursă care pendulau la ora schimbului între Iaşi şi Ciurea. S-a furat tot, au dispărut până şi cărămizile şi plăcile de beton, iar din Mersul trenurilor s-a volatilizat şi Halta CUG – parcă niciodată n-a fost! Anul viitor, Combinatul de Utilaj Greu, rebotezat „Fortus”, s-ar cuveni să-şi serbeze cea de a 40-a aniversare. A fost fala industriei ieşene, care număra, în 1989, 13 mari întreprinderi, fiecare cu peste 2.000 de angajaţi, unele chiar cu 5.000-6.000 („Nicolina”, „Ţesătura”), iar CUG şi „Terom” cu peste 10.000. Când ar fi ajuns să lucreze la întreaga capacitate, Combinatul metalurgic ieşean urma să asigure 23.000 de locuri de muncă – echivalentul populaţiei unui întreg orăşel. Dacă luăm în calcul şi membrii de familie, totalul ar depăşi cu mult cifra reprezentând populaţia urbei, să zicem, Paşcani. În primii doi ani după revoluţie, Combinatul a evoluat onorabil, ducând la bun sfârşit contractele încheiate sub vechiul regim cu parteneri din străinătate (China, Olanda, Egipt ş.m.a.), după epuizarea cărora producţia s-a prăbuşit şi uzina, utilată modern, la cel mai înalt nivel, aşijderea. De altfel, în ton cu celelalte mari întreprinderi ieşene; la ora actuală, toate cele 13 fabrici cu prestigiu consolidat şi cu peste 2.000 de angajaţi au răposat: în întreg Iaşiul mai funcţionează o singură astfel de uzină, „Delphi Systems”. Una, nou înfiinţată, din 13!

Au fost 230.000 de salariaţi, au rămas... 2.000! Într-o fostă hală a CUG funcţionează acum un mare magazin Selgros, într-o hală de la Nicolina, un supermarket Kaufland, pe maidanul rămas după demolarea „Ţesăturii” se va construi alt hipermarket... şi tot aşa înainte. Dar de unde bani pentru cumpărături dacă dispar continuu locurile de muncă? La „Fortus” a mai rămas o palidă pâlpâire de viaţă industrială – dar unitatea este de cine ştie când în insolvenţă. Sigur că marea întrebare „de ce toate astea?” stăruie şi revine obsedant, iar răspunsul ferm... nu-s sigur că-l (mai) caută cineva. Dacă în cazul „Fortus” este evocat gigantismul păgubos şi greu de manageriat, mai ales la vreme de criză, celelalte fabrici şi uzine ieşene ce hibă or fi avut? Şi de ce, în alte ţări, unele chiar vecine, întreprinderi similare funcţionează bine mersi, ba se mai şi dezvoltă în continuare, se construiesc şi altele, în vreme ce în România proliferează mai ales firmele de „demolări industriale”? Întrebarea pare simplă, dar dacă, fireşte, respingem afirmaţia caragialeană „industria română este un morman de fiare vechi” (CUG-ul era dotat cu tehnica cea mai modernă, nu numai europeană, ci şi mondială!), greu se poate afla un set de motivaţii credibile care să explice distrugerea marilor întreprinderi dintr-un oraş ce-şi descoperise, fie şi târziu, o anume vocaţie industrială.

Se zice, inclusiv în cazul „Fortus”, că a existat premeditare şi că, în contractele manageriale figurau clauze potrivit cărora conducerea obţinea bonusuri din... îngroparea firmei. Dacă-i aşa (parcă n-aş crede!) atunci unde au fost ochii statului român, care, din 2013, după desfiinţarea privatizării ratată cu firma rusă Rosatomstroy, a redevenit (prin AVAS) proprietar al CUG? Pe vremea lui Ceauşescu, Dincă a scos pe poarta Combinatului toată conducerea imensei uzine, putând cătuşe la mâini. Nimeni nu furase un leuţ, dar s-a descoperit o neconcordanţă între producţia raportată şi cea efectiv realizată – hibă comună în raportările vremii, numai că la CUG cifra era pe măsura gigantismului uzinei şi a scadalizat: 361 de milioane de lei (repet, doar în acte, nu şi în realitate). Şi care, oricum, e-un mizilic prin comparaţie cu cât s-a pierdut acum prin vânzarea la licitaţie a activelor firmei în insolvenţă şi a utilajelor la fier vechi, pentru iluzoria acoperire a datoriei de 50.000.000 de euro. După cum se pare, nimeni nu-i vinovat, aşa a fost să fie! Şi-i teribil de trist să vezi cum ditamai Combinatul ridicat cu atâta trudă „din iarbă” intră, pe zi ce trece, iarăşi în pământ. Mă întreb cum va fi, în 2016, aniversarea celor 40 de ani...