Mircea Radu IACOBAN

Ca urmare a articolului din precedenta rubrică, primesc, pe internet, justificata întrebare „până la urmă, ce-i cu <Dicţionarul> lui Stati, că de vorbit se tot vorbeşte, dar nu l-a văzut nimeni?” Nimeni, în România – deşi a avut şi aici o anume (restrânsă) circulaţie printre cei direct interesaţi şi cu legături la Chişinău. Nu face parte din genul de cărţi pe care-i musai să le ai în casă, decât dacă eşti colecţionar de mărturii bizare ale prostiei umane, capitol la care Vasilică Stati este fruntaş între fruntaşi. Câtă vreme, însă, cartea are şi o a doua ediţie, în nu mai puţin de 3.000 de exemplare, tiraj spectaculos pentru o lucrare aşa-zis „ştiinţifică” (şi, atenţie, de zece ori mai mare decât tranşa iniţială!), este de bănuit că a trezit un anume interes. Probabil, întâi de toate, ca pură curiozitate: iată până unde poate ajunge neobrăzarea şi rea-credinţa puse în slujba politicului de doi bani. Apoi, pentru hazul nepremeditat al „definiţiilor”, una mai ridicolă decât cealaltă. În fine, poate că o fi având şi susţinători sincer convinşi că aberaţia „limba moldovenească-i una, româna-i alta”, şi îl consideră argument pentru susţinerea „statalităţii” Republicii Moldova.

De altfel, chiar autorul s-a simţit îndreptăţit să combată pe tema necunoaşterii „operei” acuzate: „Românii au scris atâtea murdării despre Dicţionarul meu, atâta l-au jignit înainte de a-l vedea...” În principiu, reproşul ar putea fi întemeiat: nu poţi respinge ceea ce nu cunoşti. Numai că însuşi gestul întocmirii unui astfel de „Dicţionar”, în care nu ştiinţa limbii deţine întâietate, ci, evident, politicalele de pe Bâc, este la fel de stupid ca strădania de a demonstra că albu-i negru şi maimuţa, elefant. Practic, nici nu-i cazul să-ţi propui o abordare cu uneltele lingvisticii generale, câtă vreme întregul demers al lui Stati porneşte de la falsificarea flagrantă a realităţii, inventând o limbă „moldovenească” distinctă de limba română şi, cică, mult apropiată de idiomurile... slave!

Stati nici măcar nu-i original: încă de pe la mijlocul secolului XIX geopolitica ţaristă declara (A. Arţimovici, 1863) româna vorbită între Prut şi Nistru „un dialect apropiat limbii slave”. S-au fabricat şi atunci „Dicţionare” în care „sângeros” se traducea prin „sânjvărsatnic”, „necesitate” prin „trebeîmplinire” ş.a.m.d. Totuşi, şi atunci, cei cu reală ştiinţă de carte şi respect pentru adevăr tipăreau, în Rusia, manuale destinate „celor 800.000 de români care locuiesc în Basarabia” şi doresc să-şi studieze limba strămoşească, „care este limba română” (S. Margela, Petersburg, 1827, Ghinkulov, Petersburg, 1840).

S-au scurs aproape două veacuri, răstimp în care mari şi reputaţi lingvişti, inclusiv prestigioşi oameni de ştiinţă reprezentând Academia URSS, dar şi membrii Academiei de Ştiinţe a Moldovei, au respins hotărât, argumentat şi definitiv statutul de limbă al graiului basarabean. Şi iată-l pe bietul Stati încercând să reanime tezele staliniste (doar „tătucul popoarelor” a fost, nu-i aşa, lingvist!) care ar legitima un popor (moldovenii) în temeiul unei limbi... inexistente! Cât priveşte construcţia ştiinţifică a „Dicţionarului”, n-o putem califica altfel decât penibilă şi hazoasă... făr-de voie. Intenţiile se văd limpede de la bun început: din „Dicţionar” lipsesc... tocmai cuvintele-cheie „Basarabia” şi „basarabeni”, dar şi altele, deloc neînsemnate în fondul principal lexical, cum ar fi floare, ochi, mână, creier, minte etc., etc. Explicaţiile sunt aiuritoare: „inimă” – măduva unui trunchi, chinga fierăstrăului, „cinste” – băutură, vin, rachiu, „a înflori” – a încărunţi ş.a.m.d. Nici măcar nu-i vorba despre un dicţionar dialectal, ci, într-un fel, de unul explicativ – o adunătură informă de cuvinte cu circulaţie mai mult regională, în covârşitoare măsură aparţinând limbii române. Fac excepţie rusismele, plantate cu sârguinţă de Stati oriunde află vreun locşor, doar-doar l-o crede cineva că, peste noapte, s-a ivit o nouă limbă în familia indo-europeană!

Culmea: Stati nu-şi duce neobrăzarea până la capăt, declarând că „moldoveneasca” ar avea personalitate proprie, ci recunoaşte că toate elementele gramaticale „sunt comune cu cele din limba română, nimeni nu se îndoieşte de asta”. Bun, şi atunci? Stati se îmbăţoşează: „Nimeni nu are dreptul să-mi impună cum să-mi numesc limba”. Dacă-i aşa, Maria, cu altă pălărie, nu-i tot Maria? Mai aflu, din „opera” lui Stati, că şi eu, profesor de română, născut şi şcolit în România, vorbesc o limbă... străină: „Şi moldovenii dintre Carpaţi şi Prut vorbesc moldoveneşte. Limba lor uzuală are acelaşi caracter lexico-fonetic ca la noi”. Fără să ştiu, gavaresc limba altora! Aferim!