Mircea Radu IACOBAN

Întreabă-i: şi calicul, şi bogatul, şi cel bolnav, şi cel sănătos, şi cel realizat, şi cel ratat îţi vor răspunde într-un glas că vor schimbare, doresc schimbare, râvnesc schimbarea. Fiindcă, desigur (întorcându-ne la Marx), „schimbarea este motorul progresului”. Aşteptăm şi de la preşedintele Iohannis niscaiva schimbări... esenţiale. Cu trei amendamente: să fie necesare, să aibă efect final benefic şi să fie făcute cu cap, nu doar de dragul gestului novator în sine. S-ar mai cuveni, deloc în ultimul rând, să fie concepute în favoarea naţiei, nu a camarilei repoziţionate, şi să fie luate cu negrabă, nu ca-n momentele revoluţionare când, ades, a fost azvârlit şi pruncul odată cu apa din copaie. Altfel, schimbarea nu-i decât şperaclul electoral minune, cu eficienţă garantată: declară-te adept al schimbării şi ţi-ai cucerit votanţii!

Cine-i deplin mulţumit de starea generală a ţării şi de propria-i existenţă, cu siguranţă mai optimist proiectată în subconştientul fiecăruia? Mă tem că nimeni. Toţi am avea de propus un „altceva”, dacă nu chiar o întoarcere decisă de macaz, barem o „schimbărică” acolo, un altcineva în locul altcuiva, un semn cât de modest că se clinteşte neclintitul. Numai că apelul insistent la „schimbare”, armă preferată (în vorbe) a politicienilor de toate gradele, devine suspect dacă-l iei la descusut cum se cuvine. De la nivelul consilierului comunal până la ministru, cuvântul de ordine a fost şi rămâne acelaşi („schimbare!”); mai sus, adică sus de tot, se preschimbă în „modernizare”. Nu s-a ostenit nimeni până acum să definească modernizarea, să-i lămurească parametrii în care acţionează legitim şi să ofere un oarece ghid în virtutea căruia s-ar opera cu un concept credibil şi articulat, nu cu o vorbuliţă ceţoasă, aptă să justifice orice demers voluntarist. De ce cutare gest ar însemna numaidecât „modernizare”, care-s argumentele, unde-s criteriile?

Dar să revenim la schimbare: fără îndoială că-i în firea lucrurilor. Aşa a fost privită şi înţeleasă încă de la Heraclit („doar schimbarea este veşnică”), Terentius („toate lucrurile sunt supuse schimbării”), Schopenhauer („numai schimbarea este statornică”) şi, cum spuneam, până la Marx („schimbarea este motorul progresului”). Tocmai aici e aici! Cu siguranţă, nu orice schimbare conţine „in nuce” germenii progresului. A fost revoluţia din 1917, care a schimbat hotărâtor istoria Europei (şi nu numai!), un factor al progresului? Dar venirea lui Hitler la putere ce progres uman a generat? Platon s-a arătat mai circumspect, spunând că „orice lucru bine alcătuit (...) admite numai o foarte mică schimbare”. Lozinca imperativă „schimbare!” este tratată în alte spaţii ale continentului mult mai circumspect. Englezii nu din obtuzitate ignorantă menţin, fie şi de „ornament”, legi de pe la 1600: au înţelepciunea să gândească istoria ca un continuum, în care se cuvin păstrate şi respectate anumite temeiuri-ancoră. După cum conservarea şi impunerea, în veacul XXI, a unor legi şi practici total anacronice, cum se încearcă în inflamate zone orientale, nu-i altceva decât obtuză şi păguboasă ignorare a schimbărilor faste petrecute în mentalităţi – tocmai acelea datorită cărora a fost posibilă evoluţia umanităţii.

Ne place, nu ne place, dar nu toate schimbările impuse de trecutul regim se cuvin automat aruncate la lada cu gunoi a istoriei. Au fost şi transformări necesare, gestionate prost şi abuziv, în dauna cetăţeanului, dar sensul şi esenţa lor – de pildă, cooperativizarea în agricultură – vor trebui cândva redescoperite şi revalorificate. Desigur, într-o altă concepţie, cu altă finalitate. Bulibăşeala din învăţământul românesc, unde fiecare nou ministru schimbă schimbarea schimbărilor schimbate, poate fi de bun augur pentru destinele noilor generaţii doar pentru că-i purtătoare a etichetei-şperaclu? Încă n-am văzut candidatul dispus să propună, înaintea porţiei găunos-demagogice de obligatorie „schimbare”, consolidarea acelor realităţi, câte-or fi, care, aşezate ori reaşezate pe temeiuri solide, s-au dovedit a fi necesare şi profitabile. N-or fi şi d-astea? N-aş crede că rândurile de mai sus pot fi interpretate drept o invitaţie la conservatorism imobil şi, fatalmente, retrograd; sunt o simplă atenţionare că recursul la „schimbare” nu asigură de la sine necesarul pas înainte – decât dacă-i făcut cu cap. Prea multe-s realmente de schimbat în ţara asta pentru a compromite însăşi ideea, năclăind-o în politicianism de doi bani!