Mircea Radu IACOBAN

Personajul Putin face obiectul unei cărţi ce pare a se revendica de la gazetărie, ajungând ades să opereze cu mijloacele literaturii. Se intitulează „Rusia lui Putin”. În octombrie 2006, autoarea, Anna Politkovskaia, a fost găsită în liftul blocului moscovit împuşcată în cap şi-n piept cu un pistol Makarov. Anna, supranumită „conştiinţa morală pierdută a Rusiei”, s-a preocupat mai întâi de persoana lui Putin, dar şi de afacerile veroase ale mafiei ruse, de corupţia şi violenţele din armată, de justiţia militară, total subordonată puterii, de declinul intelectualităţii, de starea inertă a electoratului. Citindu-i cartea, înţelegi imediat mobilurile asasinatului şi, dacă n-ai cum bănui cine a apăsat trăgaciul revolverului, intuieşti cu destulă certitudine comanditarii crimei.

Să revenim la Putin. Autoarea îl aşază în următoarea descendenţă: „Brejnev a fost o figură dezagreabilă. Andropov a fost un dur (...), Cernenko a fost stupid, iar Gorbaciov n-a fost pe placul ruşilor. Elţin ne determina uneori să ne facem cruce gândindu-ne unde ne-ar putea duce isprăvile lui. Iar acum avem de a face cu chintesenţa lor”. O altă carte, intitulată „Putin și noua Rusie”, de Michael Sturmer (Editura „Litera”), îl vede în cu totul alte dimensiuni, preluând aprecierile revistei „Times”, care-l declara „Omul anului 2007” pentru „extraordinara pricepere de lider și pentru că a redat Rusiei demnitatea și forța politică pe plan internațional”. Sturmer scrie ca un universitar tipicar ce este, adică, monoton, fără relief, și-l citești cu senzația că mesteci polistiren (obsesia lui, de la prima până la ultima pagină: cariera lui Putin a depins și depinde în primul rând de evoluția prețului la petrol și gaze). Aflăm însă, în treacăt, și o informație care pune serios pe gânduri, sugerând că metodele neortodoxe tipice Ohranei și KGB-ului încă se practică. În zilele în care Putin declanșase represaliile împotriva cecenilor, învinuiți de aruncarea în aer a unor blocuri în care locuiau familii ale militarilor moscoviți, cetățenii au descoperit câțiva membri ai serviciilor secrete tăbârcind saci cu explozibili în subsolul unor astfel de blocuri. Ceea ce înseamnă că doar mijloacele s-au schimbat, nu și metodele.

Pe vremea bunicului lui Putin, care a fost bucătarul lui Lenin și al lui Stalin, la ordinea zilei era otrava. Unul dintre cei mai reputaţi kremlinologi, Arkadi Vaksberg, trece în revistă nesfârşita listă a cazurilor de otrăvire ordonate de puterea sovietică vreme de nouă decenii – adică din 1917 până aproape de anii noștri („Laboratorul de otrăvuri – de la Lenin, la Putin). Decizia înfiinţării unui laborator al otrăvurilor a fost luată de Lenin încă în 1921. Ironia sorţii a făcut ca tocmai iniţiatorul înrolării otrăvurilor în „lupta pentru combaterea duşmanilor puterii sovietice”, adică Lenin, să cadă victimă propriei creaţii. Cât timp trăia Lenin, Stalin nu putea prelua definitiv frâiele puterii. Aşa că Piotr Pakaln, şeful pazei, i-a porţionat şi administrat preparatul letal furnizat de „Cabinetul special”. Cu Nadejda Krupskaia, soţia lui Lenin, a fost mai simplu: pentru a fi împiedicată să ia cuvântul la Congresul din 1939, siropul de răchiţele turnat peste colţunaşi, când îşi aniversa cei 70 de ani, a trimis-o în lumea umbrelor...

În ultimii ani, au fost astfel ucişi doi academicieni, patru profesori universitari, câţiva scriitori şi gazetari, cunoscutul Kiselidi, supranumit „Onassis” al Rusiei, primarul Petersburgului, Sobceak ș.m.a. – lista rămânând larg deschisă. Mai toţi au avut parte de diagnosticul postum „insuficienţă cardiacă” şi de autopsii... de la distanţă. Vaksberg ajunge cu investigaţiile până la cunoscutul caz Iuşcenko (dioxină) şi asasinarea lui Litvinenko (poloniu 210). Interesante sunt şi considerentele autorului cu caracter mai general, dintre care unele se potrivesc mănuşă realităţilor din România postdecembristă. Cum ar fi: „Pe scena politică au apărut bărbaţi şi femei care nu aveau înainte nici o posibilitate să se realizeze social. Ei au ajuns un model, devenind foarte repede populari, pentru că nu respectau clişeele ideologice pe care le tot auziseră oamenii, nu vorbeau limba propagandei comuniste, propuneau schimbări socio-politice la care toţi aspirau de mult timp. Unii au fost idoli de o oră. Lipsiţi de potenţial, incapabili de o muncă constructivă, au strălucit pe scena politică şi au dispărut rapid...”

Într-adevăr, la ceas postrevoluţionar, probei construcţiei puţini i-au făcut față. Numai că – aici e aici! – Putin a trecut-o cu brio. Și dacă scopul scuză mijloacele... Brrr!