Mircea Radu IACOBAN

Alin Fumurescu se autocaracterizează astfel: „Până acum am făcut medicină, am condus sau/şi colaborat la mai multe publicaţii (n.n.: urmează o listă de 11 titluri, între care Dilema Veche şi Evenimentul Zilei), mă târăsc prin peşteri, am scris piese de teatru (una jucată la Teatrul Naţional din Tg. Mureş, alta la Teatrul Naţional din Cluj), merg la pescuit, am terminat Filosofia, două masterate în Ştiinţe politice (unul în Franţa, celălalt în USA), am explorat un afluent necartat al Amazonului, sunt ABD la Indiana University Bloomington, iar când mă satur de stat pe canapea mă caţăr pe munţi sau leşin de căldură prin deşert.” Original personaj, înzestrat şi cu un condei de invidiat, ce izbuteşte portretizări surpriză, inteligente şi de efect.

Iată-l pe Boc, care trăieşte drama „băiatului bun”: „Când băiatul bun e luat de bărbat (...) e pentru că femeia cu pricina a renunţat la Harap Alb şi se mulţumeşte cu băile de la Sovata, dacă tot nu poate merge pe Coasta de Azur.” În prezent, Fumurescu este profesor asociat la o universitate americană, fie Huston, fie Bloomington, şi de acolo, de departe, vede cam aşa România şi românii: „O societate profund polarizată, profund schizoidă (...), o majoritate ponosită, subjugată compromisului (...), peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun, ucigaşă, cu <gipane> supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi...”

Săptămâna trecută am scris despre opiniile similare făcute publice de Călin Georgescu, personalitate marcantă a Clubului de la Roma. Doi români de excepţie examinează de departe, de acolo de unde se disting şi pădurea, şi copacii, realităţile româneşti, ajungând la triste concluzii asemănătoare. Nu se îngrijorează nimeni? Iată cum arată ţara în viziunea lui Fumurescu: „Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, dar în adâncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat, terorist, iată visul ce merită visat... De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rând) pe ei înşişi. Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare... Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitschul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mâinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pământ, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor. Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze... Crucile trebuiesc împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de pet-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva, într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri, de colo până colo, punându-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pilele suspuse... Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă... Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mâinilor lui?... Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă... Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia, la comun...”

Fumurescu exagerează? Poate ici-acolo, generalizând prea apăsat, dar esenţa amarelor constatări, din păcate, rămâne.