Mircea Radu IACOBAN

Cred că, de-a lungul anilor, am mai scris de vreo două-trei ori, la această rubrică, despre Societatea civilă. Deși entitatea în sine, un fel de Frumoasă fără chip, n-a fost nici măcar definită până acum, constat că, subit, iese din hibernare și organizează mitinguri cu ouă-proiectil și lozinci de acut partizanat, la care participă activ, în plină campanie electorală, lideri politici interesați în susținerea unui anume candidat – ceea ce nu poate fi în nici un caz misia Societății civile, apolitică prin însăși rațiunea ei de a exista. Trecerea respectivelor mișcări de stradă în contul Societății civile nu-i numai abuzivă, ci și ilogică. Și eu, și dumneavoastră, care citiți aceste rânduri, suntem parte constitutivă a Societății civile, pe care dl Pleșu o definește ca fiind „suma cetățenilor responsabili”. Potrivit celor clamate la Timișoara, București, Brașov, dar și definiției dlui Pleșu, ar rezulta că responsabili în România de azi sunt doar cei având convingeri de dreapta. Stânga ar fi profund iresponsabilă, dar nu numai stânga, ci și neînregimentații politic, potrivit principiului leninist „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”.

Și dacă invocata „Societate civilă” (care, cândva, prin anii `90, părea că-și respectă condiția, chiar dacă ne-a blagoslovit cu primari de calibrul lui Lis și Halaicu) a solicitat aprobare pentru respectivele mitinguri, ar fi interesant de văzut cine semnează cererea și în temeiul cărei împuterniciri. Doar n-o fi vorba despre niște autoinstalați ca reprezentanți (sezonieri) de care n-a auzit nimeni și care, după ce că nu și-au făcut două decenii simțită prezența, învie doar la penultima bătaie a ornicului electoral?

Un cercetător francez, B. Cautres, denunţă astfel de ilicite autodesemnări (se practică nu numai la noi!), asemănându-le cu situaţia „unei maşini care circulă fără certificat de înmatriculare”. N-aș putea și eu să mobilizez un vecin doi-trei de pe strada mea și să declar că reprezint Societatea civilă? De ce eu și oricare dintre Dvs. nu, iar alții (cine-s?) da? Așa cum arată acum, „apolitica” Societate civilă nu-i altceva decât o firmă de împrumut sub coviltirul căreia sună adunarea, la nevoie, doar partidele de dreapta. Faptul că din vehemenţa anilor ’90 ai „Societăţii civile” au mai rămas ceva cioburi de amintiri n-are cum să afecteze incertitudinile din fondul teoretic al chestiunii şi să nu facă tot mai necesară existenţa unei definiţii. Pare greu de crezut, dar, la noi, subzistă de peste două decenii o „Societate civilă” fără ca, înainte de orice, să fie lămurit conceptul şi stabiliţi parametrii funcţionali.

Sintagma cu pricina a intrat în circulaţie încă din sec. XVII, când componenta militară a statelor deţinea rolul hotărâtor în luarea deciziilor majore. Utilizarea curentă i se datorează lui Hegel. Şi cam tot de pe atunci, odată cu schimbarea hotărâtoare a raportului militar-civil în societate, se bâjbâie, în căutarea definiţiei. Se ştie, „societate” vine de la grecul „societas” (întovărăşire, unire), iar termenul „civil” este explicat printr-o negaţie: ceea ce nu-i militar. Singura trăsătură unanim recunoscută a fenomenului: caracterul strict apolitic. Unde-i, acum, la noi? După cum evoluează evenimentele, trebuie să mărturisim că avem mari îndoieli cu privire la legitimitatea însuşirii (dacă nu chiar confiscării) conceptului, a ideologizării acestuia şi a pretenţiei de reprezentare a societăţii civile fără ca nimeni să fi mandatat în vreun fel și-n acest sens pe respectivii lideri, dar, mai ales, asupra violentei puneri în slujba unui anumit interes electoral. (De altfel, tot Pleşu revine, afirmând că „este vorba despre o instituţie pe care, de fapt, nu o putem defini (…), e un concept care a devenit un fel de hopa-Mitică.”) Concept care există, circulă, în numele şi sub umbrela căruia s-au construit cariere de „profesionişti ai societăţii civile”, marcate de apăsat partizanat. Realităţile româneşti n-au izbutit să impună, înainte de ’89, personalităţi de talia unui Havel, Michnik, Kundera, aşa că, la noi, s-au auto-propus, după spartul târgului, nume care nu spun mai nimic şi a căror legitimitate rămâne mai mult decât îndoielnică. N-am avut și n-avem lideri civici de marcă, iar cei care păreau cândva cât de cât credibili – Renate Weber de pildă – au trecut făr-de regret pe baricade politice.

De altfel, trebuie să fii complet naiv să crezi că-i poate fi atribuită o astfel de erectă și consistentă organizare concertată Societății civile (apolitice!) aflată de două decenii în hibernare, câtă vreme printre cei mai activi manifestanți s-au numărat tocmai înverșunați lideri politici. Care nici măcar n-au catadixit să-și camufleze implicarea!