Mircea Radu IACOBAN

Oi fi naționalist? Mai știi? Grigore Vieru are o poezie în care recunoaște verde-n față: „Mai trag cu ochiul / la istoria noastră / da, sunt na-ți-o-na-list!” (fiindcă, explică, își iubește țara, limba, neamul). Altfel, în uzul comun, termenul urzică, desemnând, zice-se, o culpă în stare să contamineze și noțiunea semantic învecinată, aceea de patriotism. Și Eminescu, și Funar or fi naționaliști? Ce-i aseamănă doctrinar, ce-i desparte? Mi-am pus întrebarea după o lungă discuție pe malul apei, în răstimpul (lung!) în care mreana Prutului a rămas inertă și-n care confratele undițar băștinaș ce dădea alături, cu același succes, la șalău, a avut destul răgaz pentru taclale și politicale: „Domnule, eu sunt român din România și vreau președinte român”. Cum au început să clipească toate ledurile ce semnalizează discriminarea, desigur că i-am oferit unicul răspuns posibil: „Și domnul Klaus este român”. „Așa-i, numai că-i sunt lăudate minunatele lui calități de neamț, iar eu aș vrea să conducă România o minunăție de român. Nu-i de găsit? Dacă din 20 de milioane nu aflăm cu nici un chip, atunci e limpede că ori suntem un popor lipsit de valori umane autentice, ori nu vrem să-i vedem pe cei ce merită văzuți. Cu al de Brânză, nu facem nici o brânză.” I-am amintit că nu-i William I-ul în turul II și mi-a repetat sec: „Sunt român din România și vreau președinte român”.

I-am explicat răbdător că se află în confuzie și-i tarat de prejudecăți: una-s domnitorii impuși din Fanar între 1711 și 1821 și alta-s cetățenii români de altă naționalitate, cu drepturi absolut egale într-o țară democrată și-n veacul XXI. Nu l-am putut scoate dintr-ale lui, deși m-am străduit în fel și chip să demontez o teză simplistă în aparență, poate și cu o biată fărâmă de miez în cele străfunduri. Da, și alte popoare au avut de înfruntat astfel de pseudo-dilemă, au depășit-o „din mers” și s-au ales cu președinți de altă naționalitate, de fiecare dată argumentându-se că vin cu ceva în plus față de autohtoni: Ayala (libanez) în Peru, Ortiz (tot libanez) în Ecuador, Chung (chinez) și Jagan (indian) în Guyana, Witt (german) în Ecuador, Akil (sirian) în Argentina, precum și alții, mai mărunței, în Palau, Micronezia, Kiribati. Evident, cu toții născuți în țara respectivă, numai că nașii au avut bunăvoința să-i boteze cu prenume spaniole (Julio, Jorge, Alberto, Carlos) ori englezești (Arthur, John), ceea ce ar putea echivala cu o declarație pe proprie răspundere a părinților de acceptare a unei noi apartenențe cetățenești. Total inutilă de altfel, fiindcă includerea nominală, formală adică, în matca altei naționalități nu garantează cu nici un chip modificarea trăsăturilor genetice. Dacă pe Klaus l-ar chema Vasile, tot Klaus ar rămâne, adică, etnic neamț de cetățenie română. Faptul în sine n-are cum să deranjeze pe nimeni, dimpotrivă, chiar aduce sporul de prestigiu în temeiul căruia să poată fi arborat sloganul „România lucrului bine făcut”, pe care nici unul dintre ceilalți candidați n-avea cum să-l propună cu suficientă credibilitate.

Sub o deviză asemănătoare („onestitate, tehnologie și muncă”) a candidat în cele două legislaturi, câștigând în dauna mult mai cunoscutului Vargas Llosa, și președintele peruan de naționalitate japoneză Alberto Fujimori (acum e la pușcărie pentru asasinate, deturnare de fonduri etc., etc.). Tot după gratii se află alți doi președinți de pe lista noastră, amândoi pentru sfeterisirea a miliarde de dolari: Witt și Bucaran. Nu se poate face, însă, nici o legătură și nici trage vreo concluzie privind posibila relație între conduită și naționalitate (la fel de bine, dacă nu și mai mult, ar fi putut fura și autohtonii get-beget), câtă vreme, iată, în Guyana, președintele (indian de naționalitate) Jagan a fost declarat „părintele națiunii” și „cel mai mare patriot”. În vecii vecilor, omul sfințește locul!

Noi l-am avut pe Carol I, neamț importat, nu băștinaș de-al nostru, care s-a aflat totdeauna, și pe bună dreptate, printre cei incluși în lista „marilor români”. Regretabilele isprăvi ale lui Carol al II-lea n-au cum știrbi efigia ilustrului său înaintaș: calitățile și defectele umane poartă obligatoriu pecetea individului și deloc obligatoriu a naționalității acestuia. Pas de-l convinge pe confratele pescar: „Domnule – a concluzionat – eu sunt român din România și vreau președinte român”. Nu cumva nu-s puțini cei care, în fundul sufletului, tăinuiesc astfel de, să-i zicem, prejudecată? Probabil, Brucan le-ar mai da un termen de 30 de ani...