Mircea Radu IACOBAN

Către sfârșitul verii scriam, la această rubrică, despre teza de doctorat a ieșeanului B.C.S. Pârvu intitulată „Psihopatologia și creativitatea” – o cercetare întreprinsă în rândul membrilor Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, găsiți, zice-se, mulți dintre ei, cu serioase suferințe de natură psihică. Anul trecut, semnalam cartea lui Michel Foucault „Lumea e un mare azil”, în care autorul susține că „există o mare afinitate între literatură și nebunie.” Cum se vede, e-o temă cunoscută; despre un caz sau altul s-a vorbit încă din veacurile trecute, dar generalizările panicarde sunt de dată mai recentă și, firește, trezesc îngrijorări. Comentând teza de doctorat a lui Pârvu, concluzionam că-i mult exagerată, fiind trecute în rândul maladiilor psihice felurite obsesii, înclinații și devieri comportamentale ce n-au, în sine, nimic patologic. Și iată că primesc o mustrare (anonimă) pe internet: „Nu credeți? Atunci, aflați!” – și urmează un lung pomelnic de 8 file cuprinzând informații despre devieri comportamentale interesând evident psihopatologia, trecute în contul unor foarte cunoscuți subiecți din lumea artelor. La rându-mi, aș putea alcătui și eu o listă întinsă nu pe 8, ci pe 80 de pagini, cuprinzând numele unor scriitori care nu pot fi suspectați de vreo urmă a unei suferințe psihice, numai că tabelele nu s-ar anula reciproc și chestiunea în sine rămâne să îngrijoreze: după ce am aflat despre „bolnavii care au condus lumea”, ar fi timpul să aflăm că tot niște bolnavi au ctitorit cultura omenirii? Argumente, din belșug.

Gogol a fost schizofrenic, cu perioade de apatie și letargie până la totală imobilitate și incapacitate de a răspunde la stimulii externi. Tratamentul veacului XIX i-a oferit miraculoase leacuri... aiuristice: lipitori în nas și cearceafuri ude. A murit la 43 de ani, suspectat de contemporani că... semnase un contract cu diavolul! Edgar Alan Poe, creatorul romanului de groază și al literaturii detectivistice, a excelat prin comportamente aberante, fiind găsit rătăcind zile și nopți în șir prin pădurile Philadelphiei – ba chiar a absentat și de la propria sa nuntă! A murit, la 40 de ani, într-o clinică unde suferea de teribile halucinații. Fiederich Nietzche a fost diagnosticat cu „schizofrenie mozaicată”. Ciudat este că lucrările lui cele mai importante („Așa grăit-a Zarathustra”) au fost scrise în perioadele de maximă incoerență! Este autorul enunțului „Dumnezeu a murit!” și, cum se știe, al tezei supraomului, fundament al ideologiei fascismului, numai că a oferit imaginea supraomului... în cămașă de forță.

Prozatorul meu preferat, Ernest Hemingway, creatorul personajului ce luptă până la capăt deși este convins că-i strădanie inutilă, avea mai toate tarele psihice: depresie, tendințe sinucigașe, mania persecuției ș.m.a. Tocmai el n-a luptat până la capăt și s-a împușcat în 1981. Doctorii clinicii de psihiatrie l-au tratat în mai multe rânduri cu șocuri electrice care au izbutit... să-i șteargă memoria. Jonathan Swift, părintele lui Gulliver, avea pierderi de memorie, nu recunoștea oamenii și obiectele din jur, ajungând până la totală demență. Jean Jacques Rousseau, autorul reformei pedagogiei și promotorul ideii statului democratic, era paranoic, avea mania persecuției, își închipuia că toți conspiră împotriva lui. Guy de Maupassant a suferit de paralizie cerebrală progresivă, ipohondrie, tendințe suicidare; ultimii ani ai vieții i-a trăit în semiconștiență, într-un spital psihiatric. Pictorul Van Gogh era și el schizofrenic. Este cunoscută isprava tăierii propriei urechi, pe care i-a trimis-o într-un plic iubitei. Esenin, pe care istoria literaturii tinde să-l considere întemeietorul „romantismului huliganic urban”, a suferit de psihoză maniaco-depresivă (potențată și de abuzul de alcool); după un șir de tratamente fără vreun rezultat în spitale din Franța și Rusia, s-a spânzurat într-un hotel din Petersburg...

N-avem spațiu să continuă înșiruirea; poate, vom reveni. Ipoteza noastră, ce poate fi luată și doar cu titlul beneficiului de inventar, propune ipoteza (mai onorantă!) epuizării nervoase și fizice, pe fondul necruțătoarei combustii ce-o presupune creația cu adevărat majoră. De ce să nu credem că ar putea constitui o cauză cel puțin egală ca importanță cu ravagiile maladiilor organice?

P.S.

Cer scuze, dar rubrica precedentă a fost cam... bearcă. Explicația: rigorile „zilei de reflecție” au determinat expulzarea din text a tuturor numelor candidaților, deși erau tratați cu aceeași infinită prețuire și egală considerațiune...