Mircea Radu IACOBAN

Din ce în ce mai obositoare și mai tracasantă campania electorală, atât pentru cei care-s obligați s-o întrețină în eternă tensiune, cât și pentru alegătorul năucit de-a binelea! Și dac-o ținem tot așa cu incriminările și dezvăluirile și arestările, o s-ajungem ca-n „Zece negri mititei” – până la urmă, rămâne unul singur și clasa politică se mută la DNA. N-ar fi chiar mare paguba, da-i păcat de energia pe care națiunea o consumă neproductiv și haotic, păcat de surescitarea românului prins fără voie într-un război mediatic care-l ține captiv seară de seară în fața televizorului, invitându-l să caute doctrine acolo unde nu-s, bună credință într-un haos de vorbe și iar vorbe, pe cât de meșteșugit ticluite, pe atât de fățarnice și viclene. Și ce viață tihnită aveau moldovenii odinioară! Ca de la cer la pământ este distanţa dintre „obicinuinţele” ieșenilor trăitori la sfârşitul veacului al XIX-lea şi cele ale urmaşilor lor de azi.

Nu-i nevoie de cine ştie ce pogorâre în adâncuri misterioase ale istoriei, ci, simplu, de răsfoirea gazetelor din vremea bunicilor și străbunicilor noşti. Nimic nu se mai potriveşte, de la rutina îndeletnicirilor zilnice la ritualul călătoriilor-eveniment, de la „filosofia amorului” la tristele petreceri pe ultimul drum, de la simplitatea şi modestia distracţiilor vremii, la rigoarea stratificării sociale potrivit rangurilor, titlurilor şi slujbelor. Va fi având, poate, nepoţi în presa de azi şi Ion Grigoriu-Havas, considerat a fi fost unul dintre cei mai demni de respect gazetari ieşeni ai perioadei. Ştiu urmaşii lui că acest reputat om de presă nu s-a împăcat în ruptul capului cu invenţia telefonului şi că nu l-a utilizat niciodată? Răspunsul lui la invitaţia de a ridica receptorul era, invariabil, acelaşi:„Poa’ să fie şi Vodă, eu la telefon nu vorbesc!” De altfel, nu s-a urcat niciodată în tramvai, iar de tren, nici nu voia să audă.

Închipuiţi-vi-l pe Grigoriu-Havas în Iaşiul de azi, sufocat de maşini înşirate la stopuri, împânzit de telefoane mobile, survolat de avioane, potopit de televizoare, gâdilat de aerul condiţionat, populat din belşug cu studenţi făr-de giubele şi studente cu fusta de-o palmă! Răsfoind vechile gazete şi cercetând opurile gălbejite ale memorialiştilor, înţelegi dimensiunea saltului izbutit în câteva decenii de la târgul patriarhal în care zilnic, la patru trecute fix, pe strada Carol, covrigarul Franţ îşi îmbia clienţii ţipând tărăgănat distihul „Trei chifle, zece bani / La boieri şi la golani” către statutul de oraş-marcă al graniţei estice a Uniunii Europene.

Ia să vedem, de pildă, cum se distrau bunicii şi străbunicii noştri? Desigur, înainte de orice, în funcţie de starea pungii. Teodor Burada despre sfârşiturile de an: „Revelioanele, mai cu deosebire, luau nişte proporţii grandioase de te uimeau. Cu câte două luni înainte, multe dintre toaletele doamnelor se comandau la Paris, iar supeul se pregătea de bucătari aduşi din străinătate…” Mai toată lumea bună a Iaşilor era abonată la Teatrul Naţional din Copou. Lojele erau ticsite cu mobilier şi covoare aduse de acasă, aşa că nu semănau una cu cealaltă. Balurile mascate adunau periodic protipendada; poporănii de rând nu ratau petrecerile câmpeneşti de la Pester, la Manta Roşie, la Şoltuz, dar mai ales la Copou, unde – spune Rudolf Suţu – „lua parte o lume imensă, cu colb până-n naltul cerului, cu copii călcaţi în picioare şi cu rochii rupte şi pălării turtite…” Pe post de cinema se afla „fotoplasticul” – 50 de bani intrarea. Cine-şi mai aminteşte de instalaţia ce oferea privitorului („două stecle de persoană”) diapozitive (cred) cu felurite imagini, adică, aşa cum spunea reclama, „vederi şi figuri din toată lumea”.

Tot din jocuri de lumini se nutrea şi spectacolul figurinelor articulate: „un singur ceauş punea în mişcare nişte păpuşi tăiete din carton”, astfel înfiripând o reprezentaţie de umbre, susţinută cu textul rostit „din off”. La mare trecere era cânticelul comic „Von Kalikenberg” (autor, Ion Ianov), singurul care s-ar putea zice că-şi păstrează ceva actualitate… inerţială (sper să nu fie tendențios interpretat ca vreo aluzie la candidatura știți Dumneavoastră cui):„Toate nemţile vorbesc / Că la ţară românesc / Toţi faliţii pot să vie / Ca să facă bogăţie!”, iar strofa ce urmează pare a vorbi despre… autostrăzile recent metamorfozate în drumuri expres: „Kilometri poţi să faşe / Mii şi sute, chit îţi plaşe / Şi habar de grijă n-ai / Că în veci samă nu dai”… Seară de seară, pe uliţele târgului treceau păpuşarii, care întrebau, la ferestre, dacă gospodarul îi primeşte şi vor să-i cânte cu perdea sau făr-de. Strigau cât îi ţinea gura: „Păpuşi, păpuşi de la Huşi / Cu capul cât un căuş / Păpuşele franţuzeşti / Tot să stai să le priveşti.”

Topitu-s-au zăpezile de odinioară...