Mircea Radu IACOBAN

Puzderia de festivaluri mai mult sau mai puțin literare adună, cum spun organizatorii, „floarea literaturii române”, dar, cu eternă generozitate, și buchetul de floricele vestejite înainte de a apuca să îmbobocească. Nu-i patent al vremurilor noi: din totdeauna, veleitarii au constituit patul germinativ prietenos rodirii scriitoricești: țin aproape de literatură, dau curs invitației la evenimentele culturale, ba-s prezenți și când nu-i invită nimeni, comentează, răsfoindu-le la chioșcuri, revistele din Capitală, stimulează în bună măsură interesul pentru carte, sunt la curent cu cele ce se-ntâmplă prin redacții – întreținând, adică, în orașul de provincie, un climat care, fără prezența lor constitutivă, ar lâncezi. S-ar putea spune că-s un soi de rezervă activă niciodată amenințată de goarna mobilizări; rămași în îndelung stand-by, încă mai cred în literatură, așteptând clipa ferice în care vor irumpe victorios și cu răsunet în pagina tipărită. Din fericire, n-au nimic comun cu sub-specia ratatului, a cărui prezență o adulmeci de cum treci bariera localităţii, fiindcă domnia sa te încolţeşte încă de la sosire şi-ţi cere un autograf, după care fluieră a mirare când vede cât costă cartea: „Scump, bădie, prea scump! Trăiesc din pensie.” Ce să-i faci, îi dai cei cinșpe lei noi (”Las’ că tot la matale se-ntorc!”), p-ormă, încerci s-aşterni cu grijă autograful. Cum l-o fi chemând? Ştiai cândva, fiindcă ratatul face parte din peisajul locului precum pâraiele, uliţele, codrul, da’ nu eşti chiar sigur, aşa că aştepţi să-şi spună numele. Tace; nu-şi închipuie c-ai putea să-l uiţi tocmai pe el, cel care, de la ’48 încoace, e neclintit pe baricadele literaturii locale.

Ceva-ceva, totuşi, pare a se fi schimbat: i-a dispărut agresivitatea. Pe vremea când truda scriitorului era plătită de stat (iar cine plăteşte, comandă muzica), ratatul considera că, moralmente, îi erai dator – din pricina ta nu încăpea şi el în literatura română şi, implicit, pe statele de plată ale Fondului Literar. Pricepuse că niciodată nu strică o ţâră de scandal, aşa că-şi construise o postură de etern nedreptăţit. De curând, în urbea X, l-am regăsit cum l-am lăsat cândva: tot în starea a III-a de beţivăneală, adică, nici moale-cârpă, nici băţos-demn-aţos. Afli că te cunoaşte din copilărie, dacă nu chiar din perioada intrauterină, că ai jucat fotbal cu el şi ţi-a dat pasa când ai marcat golul acela magnific, rămas în cronici. Geaba încerci să-i spui c-ai copilărit la Oraviţa şi nu la Bârlad, el o ţine una şi bună: ţi-a pasat, ai marcat, Doamne, ce gol ai dat, hai să te pup, ţoc-ţoc.

Nenorocirea (ori fericirea?) este că ratatul agresiv va fi fost blagoslovit, la naştere, cu ceva talent. A publicat o cărţulie cât o foaie de plăcintă, a avut vreo expoziţie de undeva, a susţinut un concert cândva – mărturie stau insignele şi diplomele din „Cântarea României”. Drept pentru care se cuvine să-l suporţi toată seara, să n-ai cum schimba o vorbă cu nimeni şi, în cele din urmă, s-o ştergi prin bucătărie, altfel se ţine scai de tine până la hotel...

Dacă ratatul este parte femeiască, atunci e şi mai jale. Comesenii, de la al treilea pahar încolo, o vor învălui cu aluzii licenţioase, iar biata făptură, venită cu ceva nădejde să respire înalt, în preajma artei şi să uite că, peste zi, slujeşte în prăvălia unui patron care, ca şi Becali, nu citeşte fiindcă-l plictiseşte, râgâie, sforăie şi clefăie când devoră tartinele cu salam de Sibiu, ceapă şi maioneză. I se va întări credinţa că-i regină a poeziei într-o lume insignifiantă şi concupiscentă – motiv pentru care începe a recita cu glas spart şi energie infinită, până când învinge deplin o masă pustie, cu scaunele întoarse şi scrumiere doldora de chiştoace...

O a treia categorie, pe cale de dispariţie, este aceea a ratatului suav. Se mişcă în perpetuă transă, ca o adiere. A avut niscaiva însărcinări pe linie de cultură, acum e director doar în lumea lumilor lui, învăluită în aburi de votcă şi populată cu amintiri încălecate, ceţoase, tremurate.

Se repede şi el să te pupe, îşi ia elan prea mare şi ratează, ţucând afişul cu „România lucrului bine făcut”.