Mircea Radu IACOBAN

Când se apropie sărbătorirea zilei naţionale, intră-n dârdori oştenii care or bate pas de front sub Arcul de triumf şi... bucătarii de la misiunile noastre în străinătate. Anul trecut, la sediul Comisiei Europene de la Bruxelles, România a îmbiat reprezentanţii continentului cu pastramă ciobănească, jumări, salam de Sibiu, brânză de burduf, caşcaval de Covurlui, piept de raţă, costiţă ţărănească, suc de mere şi vinuri vechi de 5-6 ani. Buchetul de bucate româneşti a fost completat, la Cantina Comisiei Europene, cu salată de vinete (specialitate de-a noastră?), salată boeuf (aceeaşi întrebare), ciorbă de perişoare, sărmăluţe în foi de varză (invenţie turcească, adusă la perfecţiune în oala de lut a spaţiului mioritic), plăcintă cu brânză şi stafide; mititeii ar fi parfumat excesiv şi plebeu culoarele forului european, aşa c-au rămas în rezervă, pentru sindrofiile în aer liber.

Citind lista bucatelor, te-ntrebi care-i, totuşi, mâncarea cu adevărat reprezentativă pentru români? Din 2007, de când am intrat în Uniunea Europeană, n-am izbutit să oficializăm drept produs culinar recunoscut ca atare în Europa decât... magiunul de Topoloveni. Adevărat, direcţiile agricole judeţene împart într-o veselie atestate de „produs tradiţional românesc” (în virtutea unei dispoziţii interne din 2004), dar fără nici o valoare europeană, pe continent fiind recunoscut doar... magiunul.

Mai fiecare ţară îşi are câte o mâncare specifică: mamuni în Finlanda (secară, malţ, melasă, sare), embalada în Ecuador (tocană de peşte cu ceapă roşie murată), falafel în Egipt (chifteluţe din năut), empanada în Argentina (pâine umplută cu de toate), khachapuri în Georgia (un soi de chifle cu brânză) etc., etc. Listă la care se cuvin adăugate bucatele validate prin unicitatea ingredientelor locale: crack couch în Bahamas (salată cu un anume soi de melci de mare), ambuya în Brunei (preparat din miezul palmierului Sago) ş.m.a.

Noi n-avem palmieri, melcii din Marea Neagră n-au savoarea celor din apele Kalimantanului, dar ceva brânză, ceapă, carne, secară, sare s-ar mai găsi. Combinaţiile cele mai apetisante le-au aflat strămoşii, iar noi... le dăm uitării pe zi ce trece. Iată ce s-a servit în 1937 la Pavilionul românesc de la Marea Expoziţie Universală de la Paris: pateuri de Ploieşti (! – aşez câte un semn de exclamare pentru a marca îndoiala că respectivele bucate mai sunt ştiute şi acum), crap de Snagov în plante aromate (!), icre negre proaspete de la Sf. Gheorghe (pescuitul sturionului este, acum, interzis la noi), borş de găină ca la Focşani (!), ştiucă de Dunăre ca la Cernavodă (!), sarmale de Buzău (adică „nici munteneşti, nici moldoveneşti, ci la întrepătrunderea culturală a inventatorilor sarmalei româneşti” (!), măruntaie de pasăre ca la Sibiu (!), iepure de Sighişoara (!), potârnichi, prepeliţe (!), mititei ca la Băneasa (uite de unde-şi trăgeau sevele micii lui Cocoşatu`!), apoi baclavale, cataifuri... Cât despre băuturi – simplu inventar, schimbându-se, între timp, geografia Europei : Sauvignon blanc de Silistra (!) tescovină de Craiova (!), ţuică de Văleni de 23 de ani (!), vin alb de Tighina din 1923 (!), vin rose de Silistra de 7 ani vechime (!), Cotnar de la 1900 (!). Unde s-au mistuit bunătăţile astea? Au existat vreodată? Cu cât sunt mai mofturoase şi mai scumpe, restaurantele noastre continuă să se depărteze (dacă nu chiar să se delimiteze) de tradiţia bucătăriei înaintaşilor. Cereţi pui cu smântână, sarmale, borş de găină, şi veţi primi doar lista-meniu ce arată astfel (strict autentic): soft shell crab, fried calamar, skirt steak, jumbo shrimp cocktail, norvegian smoked salmon, lollipop lamb chops, ahi tuna sashimi, herb-rubbed slow-roasted prime rib, pan-seared skima bay salmon, grill Colorado rack of lamb, Californian chicken (roasted chicken breast topped avocado), portobello porcini mushroom ravioli...

Am scris cele de mai sus într-o durere, cu gura plină şi cu toate papilele gustative în poziţia „open”: săptămâna trecută mi-a fost scos colecistul şi, acum, am de ales doar între brânză de vacă şi brânză de vaci.