Mircea Radu IACOBAN

O poveste ieșeană cu final deschis: în actul de naționalizare din 1948 se dispune trecerea  în proprietatea statului a… clopotniței Bisericii „Sf. Spiridon” din Iași – caz, cred, unic în România. Nu se știe ce destinație lucrativă urma să dea noua putere turnului cu clopote; mai degrabă va fi fost vorba de excesul de zel al unui funcționar idiot, care a interpretat ad litteram precizarea „orice în afara clădirii bisericii”. Și cum clopotnița nu făcea corp comun cu ctitoria din 1747, a fost mintenaș naționalizată și trecută în inventarele Primăriei. Este începutul unui periplu înecat în hotărâri aiuristice – cum va fi și aceea din 2004 (an, totuși, mai luminat decât 1948) în virtutea căreia turnul ajunge în proprietatea… Spitalului „Sf. Spiridon” (istoricește vorbind, spitalul este creația acelei biserici…)

Numai monumente istorice de restaurat lipseau spitalelor noastre, care, se știe, se scaldă în bani! Noul stăpân a instalat, într-o latură a turnului monument istoric, formația de pompieri civili a Spitalului și… cam atât. Ce altceva putea să facă? Astfel de situații nu-s chiar de mirare – dacă străvechea clopotniță n-ar însemna, pentru istoria Iașilor, mult mai mult decât o oarecare zidire bisericească anexă, fie ea și tri-centenară. A fost ridicată de Grigore Ghica Voievod, cel decapitat de turci la 1777 pentru că a protestat la cedarea Bucovinei. Pe laturile ei pot fi văzute și acum cele două faimoase cișmele inscripționate în turcă și română: „Însetaților, veniți să dobândiți viața apelor!” și „Desfătare, viață tuturor în Iașu” (etc., etc.).

Nu de mult, niște descreierați au mânjit cu spray galben vechile inscripții… Au trecut decenii și-n buricul târgului tronează (de-o vreme între schele, dar de investigare, nu de restaurare) un monument istoric ce pare pur și simplu uitat taman în centrul unui oraș ce a dovedit statornică preocupare pentru prezervarea patrimoniului moștenit.

Până la urmă, toată greutatea întreținerii (și chiar a restaurării!) a căzut în sarcina Parohiei Sf. Spiridon. Nu-i dintre cele mai înstărite din Iași, dar a investit continuu într-un obiectiv… ce nu-i aparținea! Proprietarii (în acte) n-au protestat deloc atunci când un „terț” a înnoit acoperișul turnului, a reparat faimosul ceas parizian de la 1830 cu trei cadrane (de fapt, sunt patru, dar al patrulea nu-l văd decât internații spitalului, așa că… mai bine nu), au trimis clopotele dogite pentru re-turnare într-o uzină dintr-o țară nordică, investind peste două miliarde de lei vechi… Nu s-a putut ocoli acțiunea judecătorească și, după cuvenitele amânări, în sfârșit, minune, clopotnița bisericii a revenit în proprietatea bisericii! Căreia, la rându-i, i se cere să-și dovedească documentat calitatea de proprietară a propriei zidiri din 1747! Parohia putea pur și simplu să nu se implice și să lase lucrurile așa cum erau: clopotnița nu-i a noastră, s-o repare cine-o are! Clopotele, oricum, ni se îngăduie să le tragem cum scrie la rânduială… De apreciat preocuparea insistentă a preotului paroh care, știind ce apăsătoare (financiar) sarcină își ia asupră-i, n-a contenit să militeze pentru reintrarea în târzia normalitate.  Bun. Și de aici înainte? Imposibil ca rezolvarea definitivă să rămână doar în sarcina Parohiei.

Ar exista soluția unei finanțări europene, cum s-a izbutit la Golia. Parohia a demarat costisitoare expertize și proiecte, propunând restaurarea turnului odată cu aceea a bisericii, și ea monument istoric, și ea în suferință. Numai că un asemenea demers necesită ani buni până la ultima avizare – în ipoteza acceptării proiectului. Și încă vreo doi-trei până la finalizarea restaurării propriu-zise – iată că rămânem în centrul jinduitei Capitale Culturale Europene cu o restaurare nici începută, darămite isprăvită. A doua soluție, aidoma celei aplicate în cazul Aeroportului, ar presupune o investiție recuperată după aprobarea finanțării europene. Cine să riște? Primăria, Mitropolia? În fine, a treia: cele două foruri sus menționate să-și „rupă de la gură” fondurile cu pricina (doar pentru turn n-ar fi un capăt de țară) și să deschidă cu grăbire o lucrare cu care Iașul este dator încă din… 1948. A patra soluție, „dați un leu pentru turnul cu ceas”, n-aș mai propune-o. Dintr-o anume jenă. Prin alte părți, cum e?