Mircea Radu IACOBAN

După meciul de la Atena, în care am fost evident mai buni decât grecii, ba, în unele episoade, chiar am jucat fotbal de-adevăratelea, m-a încercat o îndoială: nu cumva noi, cei cu pixul, nedreptățim Naționala, îl nedreptățim pe Pițurcă, fiindcă, s-a văzut, nu suntem chiar atât de bicisnici cum tot ne arată oglinda presei? Adevărat, din 1986 încoace n-am mai făcut gaură-n cer – dar de ce atunci s-a putut și după Sevilla, nicicum?

Drept pentru care am răscolit rafturile cu DVD-uri până ce am regăsit înregistrarea meciului Barcelona-Steaua. Spun „regăsit” fiindcă de fiecare dată când îl așezam în videorecorder, gâdilam insistent tasta „repede înainte”, spre a ajunge la momentele de magie din final cu recitalul lui Duckadam, festivitatea decernării Cupei Campionilor Europeni și cu regele Spaniei în tribună, aplaudând elegant (cu bănuit nod în gât) învingătorii din Balcani. Și-i de tot interesul să revezi un meci disputat în urmă cu un sfert de veac, de astă dată făr-de emoția rezultatului și fără participare afectivă supra dimensionată.

Prima impresie: zici că, la vremea aceea, jucau niște puștani filiformi, cu siluete de balerini. Explicația: chiloțeii – încă nu venise moda bătrânicioasă a șorturilor până la genunchi. Apoi, în ideea generalizată că „alt fotbal se joacă acum”, înregistrezi mai întâi ne-incriminarea pasei la portar, zgârcita aplicare a legii avantajului, inexistența infracțiunii „lovire cu cotul”, arbitri ne…radioficați, tolerarea părintească a bombardamentului cu obiecte aruncate din tribune, regula celor patru pași ai portarului și… cam atât.

Alt fotbal? Aș! O prestație ca aceea din 1986 ar onora oricând „Steaua”, ba mă tem chiar că de un fotbal atât de limpede și curat n-o să avem curând parte. Nici comentariile crainicului tv n-au fost mai prejos de transmisiile dialogate de azi. Onorabile, zgârie acum urechea doar cu fraza obligatorie din final: „În acest an aniversar, jucătorii de la Steaua și-au adus prinosul lor de recunoștință pentru minunatele condiții create de partidul și statul nostru mișcării sportive…” etc. Se cunoștea că-i text citit, din vreme pregătit!

Arbitrul Vautrot a acordat în prima repriză acel 5% „datorat” gazdelor și, din min. 45 încolo, a tot sporit procentul, ajungând cam pe la 10-15% – cum adică, Barcelona să nu marcheze în poarta unor amărâți din Balcani? Iar amărâții au jucat drăcește – nu toți, cum ne-am obișnuit să-i credităm cu generozitate pe „eroii de la Sevilla”. Duckadam, cu excelentă priză la balon, a avut o singură ieșire ratată, făr-de urmări. Iovan-Bumbescu-Belodedici-Bărbulescu au fost de netrecut, Majearu, Boloni și Balint parcă întâia oară îi vede(a)m atât de inspirați și de exacți. Mâna moartă s-a numit Pițurcă, a venit vremea s-o spunem: orice minge ajunsă la el se îngropa fără drept de apel. Slab și Lăcătuș, cu centrări jalnic ratate, amintind de Pârcălab, leu-paraleu acasă și mâță adormită „afară”. Tot meciul a fost pe muchie de cuțit, prevalând, firește, ocaziile spaniolilor. Două momente din repriza a II-a puteau schimba totul: șutul lui Boloni, respins cu mare greutate de Uriticochea și „capul” lui Archibald peste bară, de la câțiva metri. Una dintre aceste mingi dacă intra, Duckadam n-ar mai fi acum important manager la „Steaua”, ci simplu pensionar militar… Episodul loviturilor de la 11 m. merită mai mult comentat. În afară de Lăcătuș, toți executanții, fie români, fie spanioli, fie că au marcat, fie că au ratat, au tras slab. Pare-se, echipele n-au luat în calcul un asemenea final și n-au insistat, la antrenamente, pe șutul de la punctul cu var. Primii trei spanioli au tras jos, aproape „telefonat”, în dreapta lui Duckadam, iar ultimul, Marcos, văzând că, în dreapta, portarul român apără tot, a riscat în stânga. Ceea ce Duckadam a intuit. Și a parat.

De altfel, intuiția, care i-a dictat și refuzul de a merge la fentă, l-a făcut erou pe Duckadam. Erou adevărat, cu merite de necontestat, chiar dacă adversarii n-au strălucit… Un meci de neuitat, dar nici într-un caz „alt fotbal”. Doar atât: fotbal.