La urma urmei, ce a fost după isprăvile europene ale „Stelei” și performanţele „generaţiei de aur”? O bălăceală în mediocritate, nimic altceva.
Ne-am obișnuit să ne mulţumim cu puţin, să găsim eterne scuze și explicaţii, mediocritate pe care, ciudat, o suportăm cu mai mult stoicism în alte varii domenii de exprimare ale sportului românesc, numai în fotbal, nu! De ce oare? Am ajuns ca vai de noi cu performanţa în handbalul masculin, în canotaj, în gimnastică etc. și ne fălim cu câte-o medalie la tir! N-aș zice, desigur, că-i puţin lucru, dar astea-s sporturi de buzunar, cu impact public mai mult decât discret.
Mă tem că era îndreptăţită propunerea de a se acorda un număr diferit de puncte (valorice) medaliilor olimpice în funcţie și de dificultatea reală a probei și de situarea disciplinei într-un clasament, să-i spunem astfel, al „interesului general”…
Dar să revenim la fotbal. Intervenind obișnuinţa și fatalismul mioritic, acceptăm placid ne-performanţa unor discipline în perimetrul cărora dominam cândva lumea sportului, dar refuzăm hotărât să-i acordăm și fotbalului aceeași dispensă. Fiind atât de iubit „sportul rege”, sunt sigur că, de-ar exista posibilitatea unui asemenea troc, tribunele ar schimba oricând o medalie-două-trei la scrimă, oricât de olimpice, pe calificarea la C.M. de fotbal! Când scriu „tribună” mă refer la totalitatea microbiștilor în general, care trec nonșalant de la adulare la contestare și-napoi la adulare, în strictă concordanţă cu evoluţia scorului… Realitatea fotbalului românesc nu îndreptăţește în nici un chip pretenţiile noastre. Câţi români mai prind loc în marile echipe ale lumii? – că ăsta-i turnesolul cu adevărat revelator! Care-i preţul actual al jucătorului român de Naţională? Citesc și nu-mi vine să cred: Hoban, internaţionalul Hoban, a fost cedat la Ber Sheva contra monumentalei sume de 75.000 de euro! Păi ăsta-i preţ modest de achiziţie, la noi, în Liga a doua! Dacă ajungeam în Brazilia, acolo, Dumnezeule, ce făceam?
Dar dacă, acum, ne calificăm la Europene, că avem ditamai pârtia, nu cumva o să trebuiască să recurgem din nou la scuzele-stas de după meciul juniorilor cu Germania, penibilele scuze de calibrul „Trebuie să te încarci după asemenea înfrângeri!” (Hagi)? Cu ce altceva să te încarci după 0-8, decât cu nemăsurat ridicol? Și la juniori, și la echipa „mare”, devine tot mai evidentă nu lipsa de valoare, ci de super-valoare a majorităţii selecţionabililor, derivând din inconsistenţa campionatului și din condamnabila lipsă de interes pentru copii și juniori (mai sunt și destule altele – le lăsăm pentru mai târziu). A doua: neîndoielnic, Piţurcă. Nu știu dacă aţi remarcat faptul că perindarea atâtor jucători la Naţională nu aduce niciodată ceva nou în filosofia jocului. Care „filosofie” de Divizia C constă, imuabil, la zenitul exprimării ei, în centrarea pe jumătate oarbă, mai totdeauna respinsă ori interceptată de adversari. Aici, Mutu a avut dreptate taxându-l pe Piţurcă drept „primitiv”. Cu cât cobori către fotbalul de maidan, cu atât mai abitir se centrează cu o vagă urmă de speranţă – cine știe, poate ţine! Așa preţioasă indicaţie tactică se pricepe să dea și Badea Gheorghe de la „Internazionale” Frecăţei!
Nu văd de ce ar trebui să îngropăm chintale de euro în buzunarele nesăţiosului Piţurcă – pentru a răsplăti ce? Selecţionerului îi revine nu numai selecţia (postată în care, într-adevăr, nu prea are loc de-ntors) ci și conceperea unui desen tactic în acord cu structura lotului. Aici, Piţurcă s-a dovedit nul.
Acum, călare pe rezultatul de la Pireu – în pofida căruia, să nu uităm, șansele noastre la necalificare… continuă din belșug să existe – a descoperit că-i „un antrenor scump”, iar fotbalul românesc oftează din rărunchi: vai, ce ne facem, pleacă Piţurcă! Cui ne lasă? Să plece! Improvizaţie a fost, improvizaţie a rămas. A muls destul fondurile Federaţiei, n-a rupt gura târgului ca antrenor al Naţionalei, s-a umplut de bani, ce mai vrea? Mai mulţi? Și mai mulţi? Să-și plătească clauza de reziliere, că, de era dat el afară, fiţi sigur că n-ar fi cedat un franc!