Mircea Radu IACOBAN

Încă mai apar! Citesc a nu ştiu câta carte dedicată evenimentelor din decembrie 1989. Autorul, un oarecare C.M., fost cadru MAPN dacă înţeleg bine, rezumă polemic lucrări precedente şi, cum era de aşteptat,…încearcă să-şi tragă spuza pe turta lui.

O veche obsesie traversează şi paginile noii apariţii: au trecut atâţia ani şi  se mai fac speculaţii, se emit ipoteze, care de care mai fantasmagorice, reiterându-se întrebarea chinuitoare „cine a tras în noi?” Că armata, că securitatea (care nu-s deloc inocente), că „teroriştii”, uitându-se un singur lucru, nici într-un caz lipsit de importanţă. Îl sugerez: în cartea cu pricina apare, între altele, fotografia cunoscută şi din reportajele filmate mult difuzate în acele zile fierbinţi. Este un cadru devenit atât de familiar, încât trecem peste el fără a-l analiza cum se cuvine: un bărbat îmbrăcat în uniforma gărzilor patriotice trage abitir cu kalaşnikovul din poziţia „în genunchi”.

În calitate de fost vânător împătimit, aş avea de avansat, fie şi mult după spartul târgului, câteva observaţii şi sugestii ţinând de legile balisticii, dar şi de psihologia omului-cu-puşcă. Mai bine mai târziu decât niciodată! Faptul că s-au distribuit arme automate şi muniţii unor aşa numite „gărzi patriotice” este de notorietate şi, ulterior, confirmat de documente. S-au găsit tabele nominale privind distribuirea armelor şi muniţiei, dar, atenţie, returnarea  kalaşnikoavelor nu este însoţită şi de documente atestând re-aducerea gloanţelor netrase.

O primă întrebare, dacă ne întoarcem la imaginea puşcaşului îngenuncheat, ar fi de tot elementară: la urma urmei, în cine trage? Nu sloboade focul în tăriile cerului, că-l vedem luând orizontal linia de ochire, ca la poligon. Mister! Închipuiţi-vă că, în împrejurările de atunci, vi s-a încredinţat o puşcă. Aţi rezista să nu vă etalaţi bărbăţia, poate chiar şi eroismul, şi ar rămâne trăgaciul neatins? Vânătorii, când nu izbutesc să împuşte nimic o zi întreagă, tot nu se lasă până  când, la „concluziile” din jurul focului, nu fac ţăndări un borcan, ori nu găuresc o cutie de conserve! Şi asta o fac posesori şi mânuitori de puşcă de-o viaţă întreagă! Darămite strungarul ori funcţionarul ori studentul venit şi el la revoluţie, devenit dintr-o dată foarte important fie şi prin simpla posesie a armei? Cum credeţi că s-ar fi abţinut şi n-a încercat măcar o rafală, trasă indiferent unde şi cum? A înapoia automatul fără să-i miroase ţeava a fum nu echivala, oare, cu neîndeplinirea unei sarcini, dar şi cu auto-negarea propriei condiţii de demn urmaş al eroilor de la Plevna şi Rovine? Când toată lumea trage ca să salveze patria, tu să ţii în mână automatul de pomană? Aşa că băieţii au slobozit rafală după rafală. Cum arăta cineva cu degetul în direcţia vreunei umbre, unei păreri devenită „terorist” de circumstanţă, cum porneau să răpăie gloanţele – adeseori menite să ucidă inclusiv bănuiala propriei vinovăţii. S-a tras aiurea, nu numai cu puşca, dar şi cu tunul, în Bibliotecă, în geamurile Muzeului, în tot soiul de clădiri inocente, în fantasme, în... nimic. Şi aici apare alt element, pe care-mi permit să-l discut tot în virtutea experienţei de... vânător. M-am uitat la urmele de gloanţe ce au ciuruit, în Capitală, faţade şi acoperişuri. Din punct de vedere balistic, multe traiectorii sunt pur şi simplu... imposibile. Cu nici un chip nu atestă existenţa unei linii de ochire logice şi nici, fizic, probabile. Zidurile străzilor şi pieţelor Bucureştiului sunt pline de suprafeţe plane, întretăiate de muchii aşezate în toate unghiurile cu putinţă. Ricoşeul devine o fatalitate, mai ales în cazul tirurilor dezordonate.

Cu jale, trebuie să admitem că gloanţe care au rănit ori chiar ucis au avut, de fapt, altă destinaţie – dacă ţinta reală va fi existat vreodată. Apoi, se cuvin luate în calcul şi ricoşeurile multiple, ca la jocul de flippere, ori la biliard. Au tras unii, au tras alţii, dar ne-am şi împuşcat între noi cu frenezie şi inconştienţă... revoluţionară. Desigur, cele evocate mai sus neizbutind să contribuie la elucidarea misterului „cine a tras în noi”. Dimpotrivă!

Cert este doar că zăpăceala generalizată, când mai e şi armată, se cuvine analizată postum cu instrumente care ţin, fireşte, de logică, de altitudinea  comandamentelor  motivaţionale, dar şi de mecanismele determinate de o anume stare de spirit greu de controlat - pe cât de explicabilă, pe atât de şubred ordonată raţional. Aşa o fi fost să fie…