Mircea Radu IACOBAN

Dimineaţa, Roman Abramovici, aflat la Baku, a fost întrebat ce ar dori la cină. Răspuns: sushi. Cum în Azerbaidjan nicăieri nu se găteşte un sushi adevărat, rămâneau două soluţii: să fie adus ori de la Tokio, ori de la marele restaurant londonez Ubu, filială a localului japonez Nobu. Londra fiind ceva mai aproape de Baku (4,5 ore de zbor) a fost trimis unul dintre avioanele lui Abramovici parcate în Anglia şi, până seara, pe masa magnatului rus s-a aflat cel mai autentic sushi cu putinţă.

Un fapt divers, s-ar zice, grăitor pentru opulenţa în care se lăfăie noua aristocraţie rusă aciuată pe malurile Tamisei, da-i mărunt şi prea puţin semnificativ pentru nemaipomenitul huzur descris de M. Hollingswort şi S. Lausley, autorii cărţii recent apărute „Londongrad”. Aflată mereu între fantastic şi incredibil, relatarea celor doi gazetari englezi, mostră de cercetare gazetărească impecabilă, reconstituie biografiile celor patru oligarhi evrei de origine rusă Boris Berezovski, Roman Abramovici, Mihail Hodorkovski şi Oleg Deripaska; primii trei şi-au creat din privatizări cu cântec, formidabile imperii financiare cu sprijinul lui Elţin, iar ultimul, cu susţinerea iniţială a lui Putin (căruia avea să-i devină inamic). Toţi şi-au stabilit unul dintre domicilii la Londra datorită facilităţilor fiscale, dar şi „amabilităţii” britanice care oferă permis de rezidenţă oricărui magnat ce aduce în regat mai mult de 750.000 de lire. S-au stabilit în cele mai luxoase şi exclusiviste zone ale Londrei, au achiziţionat proprietăţi imense pentru amante (regulă: după o noapte petrecută cu o nouă femeie, fericita primea un BMW de ultimul tip) şi, de multe ori, reşedinţele erau alese din avion, urmând ca proprietarul să fie plătit cu cât cerea, indiferent de sumă.

Abramovici are peste 15 case în Anglia, dar şi în Franţa, Caraibe, desigur palate şi-n Rusia, castele în Bavaria, Colorado, mai multe vile somptuoase la Cannes şi câteva la Nisa. Ultima achiziţie, fosta reşedinţă a Ducelui de Westminster, l-a făcut vecin cu Margaret Thatcher. 37 milioane de lire l-a costat numai casa răposatei Lady Diana. Colaboratorii sunt „cazaţi”, de regulă, în vecinătatea lui Abramovici. Svidler, fostul director de la Sibneft (sib – de la Siberia, neft = petrol, firmă „de casă”) are o vilă de cinci ori mai mare decât aceea a vecinului său, cunoscutul actor Sean Connery. Abramovici mai posedă sumedenie de avioane, yachturi, submarine cu detectoare anti-rachetă, limuzine blindate Mercedes-Maybach ş.m.a. Ca să nu mai vorbim despre cea mai „sonoră” proprietate, Clubul de fotbal Chelsea. Reşedinţele sunt decorate cu opere ale marilor maeştri: numai un tablou de Picasso a fost achiziţionat cu aproape 100.000.000 de dolari. Circulă un banc: după moarte, ajuns în rai, Abramovici este întâmpinat de Sf. Petru: „E adevărat că ai deţinut Clubul Chelsea, cinci yachturi (ş.a.m.d)?”„Da.” „Ei bine, nu cred că o să-ţi placă aici”!

Opresc enumerările şi nu mă mai refer la ceilalţi trei – pentru a le trece în revistă proprietăţile, autorii cărţii au avut nevoie de 262 de pagini! În România se utilizează sintagma „băieţii deştepţi” pentru a-i desemna pe cei care au privatizat Hidroelectrica ş.a. Care, de fapt, nu-s decât nişte şmecheraşi mărunţi instalaţi ilicit în fruntea bucatelor. Magnaţii ruşi din Londongrad chiar merită titulatura de „băieţi deştepţi”. Berezovski, de pildă, autor a peste 100 de lucrări ştiinţifice, este, din 1991, academician plin şi se aştepta la un Nobel. Şi ceilalţi trei au cu ce se lăuda, dar, desigur, cea mai valoroasă contribuţie a lor la propăşirea teoriei economiei mondiale rămâne metoda de dobândire pe gratis a enormelor resurse ale statului rus. Cum-necum, cu mită, cu protecţie politică, făr-de milă, şi din nou cu mită, Abramovici & comp. au pus mâna pe o enormă avuţie naţională, iar statul, adică Putin, este nevoit acum să ofere miliarde de dolari pentru răscumpărarea acţiunilor... tot de stat oferite „băieţilor deştepţi”.

Lupta lui Putin cu magnaţii este bine cunoscută şi i-a adus milioane de voturi, da nu-i ca-n poveste, unde se războiesc răii cu bunii. După adoptarea, în 2006, a Legii Federale N153 F3, care permite preşedintelui să folosească serviciile secrete pentru „eliminarea extremiştilor” din Rusia şi din străinătate (un amendament ulterior permite şi „eliminarea celor care critică prin calomnii autorităţile ruseşti”), au început otrăvirile misterioase, execuţiile în stil mafiot, exploziile maşinilor şi elicopterelor (aşa şi-a sfârşit viaţa Curtis, avocatul lui Hodorkovski şi Berezovski) – evenimente care rămân etern nesoluţionate, în pofida cercetărilor poliţieneşti. Marea hoţie deghizată sub firma „privatizare” demonstrează că, nu numai în Rusia, bunele intenţii pot să nu facă două parale într-o lume a banului dezlănţuit: capitalismul nu se instalează atât de simplu, prin decrete, în absenţa culturii onestităţii şi legalităţii, dizolvată sub sceptrul dictaturii bunului plac.