Mircea Radu IACOBAN

Noutățile din grupajele postate pe internet de Realitatea TV au drept titlu primele patru-cinci cuvinte din textul propriu-zis al știrii, evidențiate cu litere mari. Și astfel am aflat, cu deplină satisfacție, despre înființarea unui „Comitet de ințiativă pentru boala limbii”. Gata, de la Pruteanu încoace, iată primul semnal concret menit să stopeze deriva în care s-a angajat (poate nu chiar iremediabil!) limba ce-o vorbim. Și momentul a fost bine ales – doar săptămâna viitoare sărbătorim Ziua (suferindei) Limbi Române, bun prilej de a ne aduce aminte că nepăsarea față de starea ei se încadrează în delictul de les-naționalitate. Iar dacă „legislativul” în materie, adică Academia, nu-i capabil să-și impună normele, atunci „executivul”, prin care înțelegem școala, și, în bună măsură, presa (radioul și televiziunea în special), barem să nu strice și mai abitir limba literară românească, dacă nu-i chip s-o dreagă. Nu știam ce-și propune acest „Comitet de ințiativă pentru boala limbii”, dar ne-am lămurit citind fraza până la capăt: este vorba, de fapt, de... boala limbii albastre. Despre vaci, adicătelea. Că și ele, bietele, suferă...

*

Am scotocit prin străfundurile internetului, doar-doar oi găsi transmisia meciului Astra-Lyon. Foarte ciudată prestația postului Digi-Dolce: când este impecabilă din minutul 1 până în minutul 90, când are tot soiul de hâcuri, imaginea se oprește în loc, se decuplează de sunet, ori chiar dispare complet. Printre puținele bucurii ale românilor se numără fotbalul, așa șontâc-șontâc cum își duce zilele, și un meci precum cel cu Olympic s-ar cuveni să fie transmis în condiții tehnice cât de cât onorabile. N-a fost cazul, drept pentru care am izbutit să mă „lipesc”, în cele din urmă, la transmisia franțujilor. Imaginea o furniza tot Digi, cu hibele bine cunoscute, dar, tehnic, emisia părea ceva mai curățică (de, mergea la export!), iar comentariile celor doi gazetari sportivi din hexagon au constituit un adevărat model de transmisie directă. Mai întâi că nu-mi băgau degetele în ochi spunându-mi ceea ce vedeam și singur, ci veneau cu considerații tehnice, informații diverse „la temă”, discutau soluțiile adoptate de jucători într-un moment sau altul, apreciau valoarea gestului tehnic, și, deși îi simțeai trup și suflet alături de echipa „lor”, și-au păstrat o obiectivitate model, tratând și gazdele, și oaspeții cu aceeași unitate de măsură. Sigur că golul franțuzesc i-a încântat, dar nu i-a făcut să scoată răgetul ridicol al... știți dvs. cui: s-au bucurat cu măsură, într-o notă de civilitate cu totul remarcabilă. Și încă ceva, deloc lipsit de importanță: au pronunțat impecabil numele proprii românești – vă asigur că nu-i deloc simplu, pentru un francez, să-ți vorbească despre... Isăilă! Gazetarii oaspeți s-au documentat, au întrebat, au notat, probabil, fonetic și iată că se poate! Adevărat, nu-s prea multe nume românești de pronunțat la „Astra”; aș fi vrut să-i văd cum se descurcă în cazuri mai ciudate, de pildă, când ar fi să comenteze golul lui Pleașcă, dar e de reținut că seriozitatea în materie de gazetărie sportivă implică și efortul documentării cu privire la pronunția numelor proprii. În transmisiile noastre, fiecare face cum îl taie capul!

                             *

Castanii surprind și când înfloresc, și când rodesc – parcă mereu pe neașteptate, grăbindu-se să ratifice venirea primăverii și să avertizeze că, pe nesimțite, ți s-a scurs vara printre degete. În Copou și pretutindeni în spațiul românesc, prima castană dezghiocată, umedă, caldă, catifelată, vestește o toamnă mioritică bântuită tot mai mult de îngrijorări. Politicalele s-au lăbărțat nemăsurat peste viața românilor, au cotropit-o și au schimonosit-o, instalând o scârbă generală și o lehamite de zile mari, iar creditul acordat discursului politicianist s-a subțiat ca niciodată...

Astăzi, la Suceava, se întâlnesc cei care au absolvit în 1956 Liceul „Ștefan cel Mare”. Prilej de retrospecții: dacă, odată și odată, am crezut în ceva, și crezut-am poate strâmb, regăsirea de noi înșine s-a petrecut dramatic și târziu, iar acum n-om fi niște bătrânei defazați care și-au „ars” tinerețile pe altar străin? O singură certitudine: am ajuns să nu mai credem în nimeni și-n nimic. Nu știu cât o fi de păcat de viețile noastre, da-i păcat de țară.

Cad castane – viața merge înainte.