Mircea Radu IACOBAN

Imposibil de comparat mere cu pere, darămite când mai e vorba de realități, domenii și perioade diferite! S-ar zice, totuși, că impactul descoperirilor și invențiilor, în diverse etape din istoria omenirii asupra „mersului lumii”, ar putea fi, dacă nu strict comensurat, barem cât de cât apreciat: a avut un impact mai mare inventarea telefonului de către Marconi (dar și, concomitent, de către Popov, deși în general se crede că rusul a furat ideea italianului) decât telefonia mobilă, pe care o datorăm americanului Labs (1977)?

Ce merită mai apreciată, născocirea stiloului (Poenaru – 1827), ori a mașinii de scris (Sholes, 1867)? Poate fi luată aici în considerare și contribuția „părintelui” pixului (de fapt, sunt doi, ambii americani - 1888)? Ce a fost mai important pentru progresul omenirii, motorul electric  (Faraday, 1821), sau calculatorul (1971)? Becul (1879, Edison) sau internetul (Kahn+Cerf, 1983)? Dinamita (1866) sau reactorul nuclear (1950), fotografia (1827) sau analiza ADN (1975), lentilele de contact (1887) sau Viagra (1997), frigiderul (1834) sau automatul bancar (1967), tramvaiul (1873) sau călătoria în spațiu (1960)?

Mai degrabă trebuie să recunoaștem că descoperirea fundamentală într-ale tehnicii rămâne în vecii vecilor roata, noi aflându-ne într-un continuum alert în care noile descoperiri se clădesc una în temeiul celeilalte și, dacă este ceva cert de constatat și comparat, ar fi vorba despre ritmul din ce în ce mai alert în care prestația inventatorului coboară către domenii tot mai înguste și mai specializate, spectaculosul de imediată senzație cedând locul investigației aplicate în micro și macrocosmos. Titlurile noilor revelații sunt tot mai greu de „tradus” pentru publicul larg, iar implicațiile în destinul umanității, mereu mai profunde.

Răsfoind istoria descoperirilor și invențiilor, constați că, atât din punctul de vedere al simplei informări, cât și, mai ales, din acela al accesului la beneficiile progresului științei și tehnicii, generația mea s-a aflat în eternă întârziere.

În 1977 se inventase telefonul mobil, iar noi, în România, încă aveam mari necazuri cu cel fix! Greu de imaginat azi cât de dificilă era instalarea unui telefon la domiciliu: trebuiau aduse dovezi că lucrezi într-un domeniu ce pretinde menținerea legăturii continue cu locul de muncă, ori că ai avut cine știe câte infarcturi, după care intrau în funcțiune pilele; apoi, treceau ani, mai ales în zonele nou construite, până la instalarea cablurilor subterane, luni de zile până la racordarea blocului și, când, în fine, primeai jinduitul aparat cu disc, urmau avatarurile stabilirii oricărei conexiuni. Centralele erau, vechi, primitive, neperformante, așteptai tonul și câte jumătate de ceas, după care formai numărul de la Morgă și-ți răspundea Frizeria „1 Mai”, sau cinematograful „23 August”.  Convorbirile interurbane trebuiau comandate cu ore bune înainte (ades, ceream joi legătura de vineri), telefonistele mânuitoare de jack-uri erau persoane importante, îi făceam curte tovarășei Cici, ori Mimi, ori Fifi, ca să pot trimite la vreme știrile către Radio București („… harnicul colectiv al Topitoriei de cânepă „V.I. Lenin” a depășit cu 1,34% planul la cânepă-fuior…”)

Frigiderul se inventase încă în 1834, dar, ca să obții un congelator (aproape inutil acum, dar esențial atunci oricărei familii: cum „prindeai” o bucățică de carne, cum o înghețai bocnă – nu se știe când mai ai norocul…), ori un televizor color, trebuia să ți-l repartizeze secretara cu „probleme sociale” de la Județ. Primele aparate de radio, la noi, n-aveau decât unde lungi (de, ”Europa Liberă” emitea pe unde scurte) și, în copilărie, n-am avut acasă decât un difuzor racordat la emisiunile Stației de radioficare locale…

Plasticul, născocit în 1872, a pătruns greu la noi: în studenție, tinerimea de amândouă sexele bocănea sonor pe holurile universitare, clămpănind din blacheuri – acele mici plăcuțe de metal menite să prelungească viața pantofilor procurați „pe puncte” (cartelă, adicătelea), de care nimeni nu mai știe acum… Videorecorderul, la care vesticii au avut acces încă din 1956, a ajuns în România, abia, cum ar spune Stere, „în preajma revoluției”, iar telecomanda niciodată. Logic: n-aveai ce să telecomanzi.

A existat însă și o invenție, datorată americanului Glidden Janin, care, în România, s-a implementat aproape instantaneu: sârma ghimpată.