Mircea Radu IACOBAN

Râzi? Te întristezi? Şi una, şi alta. Actele ce le descoperi cercetând, în pragul unui eveniment aniversar, arhiva Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, revelează un „a fost odată” aflat ades în preajma incredibilului.

Organizaţia de breaslă a scriitorilor din Moldova s-a înfiinţat la Iaşi în 1949, odată cu Uniunea-mamă, la Bucureşti. Dosarele conţin, înainte de toate, diverse acte contabile: chitanţe de mână de la birjarii ce efectuau curse la tipografie, de la G. Dubalariu, invalid de război, care a tăiat cele 2000 kg. de lemne necesare iernii ce va să vină, de la Cooperativa Coşarilor, care a desfundat coşul scriitoricesc, la „144 de lei pentru executarea de lozinci”, ori la copii ale unor solicitări diverse (se cere „cantitatea de 15 pâini zilnic, la liber, pentru scriitori”, dar şi „depozitului din Păcurari să pună la dispoziţia delegatului nostru una bucată butoi cu petrol lampant” – 7 dec. 1949). Fişa completată de fiecare membru conţinea întrebarea „sunt suficiente raţiile pe cartele?” Doar şeful Filialei răspunde „da”, restul membrilor lasă punctul necompletat, în vreme ce sonetisul Mihai Codreanu nu se sfieşte să declare: „nu am decât ½ de pâine pe zi şi raţii reduse de zahăr, paste făinoase etc.” Pentru obţinerea cotei de lemne la sediu, se cere precizarea „specialitatea de producţie a solicitantului”. Ce produceţi voi adică, de cereţi lemne? Răspuns: Filiala produce „scrieri literare şi critice”.

De la Bucureşti încep să curgă felurite sarcini. 26 oct. 1949: „Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la naşterea tov. Stalin, U.S. a hotărât să-şi manifeste sentimentul de admiraţie şi gratitudine faţă de marele prieten al ţării noastre oferindu-i un cadou”. Filiala este somată „ca urgent şi cu precădere să propună ce cadou aţi putea oferi”. Şi cum cei care primeau, pe cartelă, ½ pâine pe zi, n-au izbutit să imagineze un cadou pe măsura aurei sărbătoritului, Uniunea revine (15 nov.) cu o telegramă: „Răspundeţi urgent şi cu precădere asupra măsurilor luate.” Semnează, Zaharia Stancu. Nu ştim ce s-a hotărât până la urmă, dar în categoria darurilor s-ar putea include şi declaraţia publică a lui George Lesnea: „Găsind poezia sovietică actuală cu totul superioară, voi căuta pe viitor să scriu după acest model poezii originale”. Permanent, Uniunea cerea vigilenţă: „... în felul acesta sperăm că nu se vor putea strecura printre creatorii de artă cinstiţi, care, cu generozitate şi dragoste faţă de clasa muncitoare, s-au angajat în lupta pentru construirea socialismului, făcând din scrisul lor – sub îndrumarea Partidului – o armă puternică, ascuţită, îndreptată hotărât şi neşovăielnic împotriva inamicilor poporului, împotriva rămăşiţelor burghezo-moşiereşti, împotriva duşmanilor dinlăuntrul şi dinafara ţării”. De altfel, venit la Iaşi, M. Novicov pune punctul pe i: „Trebuie nu numai să-i învăţăm, ci şi să-i dezvăţăm pe scriitorii care au scris pentru burghezie”. Drept pentru care, cererile de primire în Uniunea Scriitorilor (trec peste rând cele ale „muncitorilor cu preocupări literare”) erau avizate sau respinse de Filială după cum urmează: „din punct de vedere politic, relaţiile primite de la UTM sunt bune” (în cazul lui Ion Ghelu Destelnica), ori „nesatisfăcătoare” (în cazul lui Al. Ivan Ghilia).

Devenit Secretar al Filialei, prozatorul Ion Istrati semnează nu numai adrese „de cadre”, ori solicitări pentru cartele (scriitorii cazaţi la Casele de creaţie trebuiau să depună bonurile de carne şi pâine aferente respectivei perioade), ci, după cum înfăţişează arhiva, se adresa fără pic de timorare celor mai importante foruri internaţionale.

La 22 august 1950, Bădia Nică trimite o vehementă telegramă către Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Lake Succes, SUA: „Cerem imediata încetare a barbarelor bombardamente şi retragerea trupelor invadatoare de pe teritoriul Coreii!” Nu am aflat, în arhivă, rezultatul acestui curajos demers.