Mircea Radu IACOBAN

Totdeauna mă indispune întrebarea „ce mai scrii?” Drept pentru care, unui amic i-am oferit răspunsul-capcană: „scriu o piesă despre ilegaliști”. A rămas interzis: „Ceee? Ai luat-o razna?” Iată-ne, care va să zică, în fața unei teme dacă nu chiar interzisă, oricum, de ocolit. Adică, dacă a compromis-o Voitin & comp., așa să încremenească în veci! Alt adică: s-ar putea scrie o piesă despre Hitler ori Zelea Codreanu, dar despre Pătrășcanu, nu! N-are rost să pornim de la esența chestiunii ilegalismului, exprimată sintetic și definitiv prin fraza “puțini am fost, mulți am rămas”, dar unele nuanțări s-ar cuveni încercate. De pildă: prezintă ori nu interes literar și merită un dram de înțelegere umană teribilul destin tragic al ilegaliștilor romantici, care au crezut sincer, naiv, extatic, în marxism și-n stalinism, urmând să-i împuște tocmai... Stalin? Dar o comedie cu ilegaliști de carton, instalați pe dosare umflate cu pompa și dându-și recomandări unul altuia până se închide cercul? Este de-a dreptul bizar să apară, în poticnitul nostru drum către democrația adevărată, astfel de stavile scriitoricești tematice izvorâte din interdicții… întoarse pe dos!

                                                      *

O realitate românească: marea masă a pensionarilor împușcă francul, în vreme ce alții își umflă conturile în străinătate și-și clădesc vile cât gara Râmnicul Sărat din lefuri de bugetar (!) ba la munte, ba la mare, ba peste țări și mări. Nu-i întreabă nimeni ce și, mai ales, cum, fiindcă, în astfel de cazuri, prezumția de inocență a eradicat complet prezumția de vinovăție. Fiecare e liber să aibă, dar, și mai abitir, să n-aibă. În lipsa convingătoarei reacții oficiale, cutărică își vede liniștit de-ale lui, deși a furat fabrici, a tăiat mișelește păduri, a escrocat, a privatizat scandalos și a falsificat din greu. Egalitatea între cetățeni, ca și egalitatea șanselor, tinde să se preschimbe în opusul ei – și aceasta pentru simplul motiv c-am ajuns să nu ne mai uimească nimic. „Ce nu se poate, când totul se poate? Pe malul unui iaz, un pescar bătrân ce învăța râmele să înoate mi s-a confesat: „Dom’le, într-un fel, l-am apucat și pe Antonescu: l-a băgat pe taică-meu o lună în lagăr fiindcă a vândut, la Brăila, bragă și covrigi cu suprapreț. Nu l-am iubit pe mareșal, dar l-aș vrea, fie și numai pentru o săptămână, înapoi”. Ia uite unde am ajuns! Mor oameni în revoluție ca să scape de dictatură, au parte de un regim cvasi-dictatorial, și regretă… o dictatură și mai și!

                                                      *

Mi-e dor de Pruteanu! Știm în grija și-n gospodărirea cui se află apele, pădurile țării, căile ferate, handicapații, revoluționarii, vânătorii, clerul, legile, industria, delfinii – până și aerul patriei are un “șef” pământean ce aplică amenzi zdravene în caz de împuțire vinovată. Doar limba românească nu-i în răspunderea nimănui și n-o grijește nimeni, fiindcă eficiența normărilor academice a ajuns de-a dreptul iluzorie… Propunerile colericului senator Pruteanu, adept al unor soluții punitive radicale, au fost tratate cu bășcălie și sictir balcanic. A interesat mai puțin faptul că, în mare, observațiile lui Pruteanu erau întemeiate și semnate nu de vreun Becali-de-la-stână, ci de un știutor de carte în adevăratul înțeles al cuvântului. Pruteanu arăta cu degetul anomalia și era pus la punct cu aluzii la zacusca din debarale, ori la “traseismul” politic... Sunt convins că, formulată mai blajin și (aici e aici!) provenită dintr-o altă zonă a spectrului politic, Legea Pruteanu, rămasă în coadă de pește, nu ni s-ar mai fi părut atât de inutilă și de contondentă. Teza abandonării oricărei intervenții (culte) în evoluția ades incultă a limbii și negarea utilității actului reparator în virtutea faptul că “limba este un organism viu, care se autoreglează” (dar și omul – am mai spus-o! – este organism viu și tot are nevoie barem de câte-o aspirină...) lasă biata limbă română la discreția Academiei Sintești. Pariez că, peste un sfert de veac, dezacordul va fi normă și nu eroare!