Mircea Radu IACOBAN

Cum am mai scris, se află în pregătire o carte menită să marcheze momentul aniversar de la finele lui 2014: organizaţia profesională scriitoricească ieşeană, care cuprinde şi condeierii bucovineni, împlineşte 65 de ani.

Răscolind maldăre de hârtii îngălbenite şi revăzând sute de fotografii uitate, am prilejul să transcriu alte câteva notaţii privitoare la istoria primilor ani ai Filialei (condusă pe atunci, formal, de Otilia Cazimir) extrase fie din paginile documentelor arhivate, fie din relatările lui Lucian Dumbravă, autorul cărţii „Ei, care au scris. Din istoria Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi – 1949-1959”. Citeşti şi te întrebi: Doamne, chiar aşa să fi fost? Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, solicitată să intervină pentru procurarea a 30 grame de Streptomicină necesară unui condeier ieşean grav bolnav de TBC, răspunde sec şi, totodată, mustrător: „nu se poate obţine de la Minister (al Sănătăţii, n.n.) Streptomicină pentru provincie”. (Decesul avea să se înregistreze câteva luni mai târziu, la Sanatoriul TBC Bârnova.) Cum se vede, după „eliberare” s-o fi întronat egalitatea, dar nu pentru căţei...

Reiau, cu un plus de comentarii, povestea gazului lampant şi a… marmeladei: scriitorii n-aveau gaz pentru lămpi şi se adresează „forurilor” cu rugămintea de a-i scuti pe făuritorii noii literaturi de supliciul cozii la gaz, cu motivaţia „timpul le este mult mai preţios în interesul redactării scrierilor prin care să lămurească şi să ajute la dezvoltarea culturii realismului socialist în masele muncitoare.”! Răspuns: cartela e cartelă, pe cea de lemne se poate obţine, eventual, gaz lampant. În schimb – victorie! – Filialei i se va repartiza (1953) 500 kg. de marmeladă! Închipuiţi-vă scena împărţirii jumătăţii de tonă de marmeladă!

Iar povestea burlanului este de-a dreptul dramatică: „astăzi, 31 oct. 1950, a intrat în Cancelaria Filialei tov. Iţicovici, funcţionar la ARLUS, care a început să vocifereze în mod agresiv şi zgomotos că nu am avut dreptul să facem gaură în perete pentru scoaterea burlanului sobei. Numitul, încă şi mai furios, a început să ameninţe: <Avem să vă tratăm de acum înainte drept duşmani! Am să vă dărâm burlanul!> - apoi a ieşit şi, peste câteva clipe, am auzit că dărâmă burlanul. Trăiască RPR! Contabil, Şt. Siklody.”

În 1950, într-o „răbufnire de orgoliu” (cum ar spune comentatorii sportivi), Filiala îşi ia inima în dinţi şi hotărăşte să caseze la modul (cine mai ştie?) dizident „un tablou cu geam Marx, un tablou cu geam Engels, un tablou cu geam Lenin, 2 tablouri cu geam Stalin. Obiectele au fost distruse în faţa noastră.” Parcă-l văd pe Ion Istrati dând cu târnăcopul din inventar în mustaţa lui Stalin!

Dar astea-s mărunţişuri administrative, esenţială rămânând, nu-i aşa, munca de îndrumare în vederea înfiripării noii literaturi. O primă sarcină: recrutarea de noi scriitori. Uniunea precizează, în legătură cu alcătuirea fişelor de cadre, că acestea trebuie să conţină informaţii privind vârsta, originea socială, profesiunea, apartenenţa politică (în trecut şi astăzi) şi eventualele studii.” Clar: originea socială esenţială, studiile... eventuale. Când Ileana Vrancea (i-aţi întâlnit semnătura agresivă şi după 1989) cere imperativ, în „Scânteia”, „să se deschidă ferestrele, ca să pătrundă aer proaspăt în redacţia revistei <Iaşul nou>”, consecinţa a fost una singură: oameni daţi afară din bietele slujbe cu ½ normă. Iar nr.5 din 1955 al revistei a fost dat la topit, întrucât „conţinea scrieri ce negau rolul conducător al Partidului şi manifestau duşmănie făţişă faţă de Uniunea Sovietică”. Erau vizate poeziile lui Labiş!

Dar iată şi mărturii neştiute ale delaţiunii pure. O adresă venită din celălalt capăt al ţării, trimisă de Sfatul Popular al regiunii Oradea, vădea îngrijorarea provocată de apariţia, la Iaşi, a unor versuri semnate Ana Blandiana: „Este necesar să vă aducem la cunoştinţă că sub acest pseudonim se ascunde Doina Coman, fiica preotului Coman Gheorghe, care în prezent este reţinut de organele în drept pentru activitate subversivă îndreptată împotriva statului”… Am sute şi sute de fotografii din răstimpul celor 18 ani cât am lucrat la Filială (atunci se numea „Asociaţia scriitorilor”), unele, de-a dreptul emoţionante. Cum, în breaslă, s-a eternizat reproşul „de ce X da, iar eu nu?”, va fi aproape imposibilă o selecţie general acceptată. Aşa că, soluţie mereu valabilă, urmează să paginăm doar imagini cu scriitorii trecuţi la cele veşnice…