Mircea Radu IACOBAN

Geo Bogza a stat la Mizil 175 de minute, răstimp în care a dat o telegramă, a mâncat o lipie, a văzut doi oameni beți, a vorbit cu depozitarul de ziare, a vorbit cu fata de la telefoane, a cumpărat un săpun „Cheia”.

Eu unul, fac în fiecare vară un drum până la Năsăud. Nu din cine știe ce drag pentru târgul grăniceresc (probabil, l-ar merita), unde nu cunosc pe nimeni, ci doar din drag de Bucovină, de Dorne, de Ilve. De la Floreni în sus (dar și până acolo) trenul străbate o zonă cu adevărat mirifică. Plec la 6,05 din Iași, ajung după prânz la Năsăud, unde petrec un răgaz de două ceasuri, și mă-ntorc noaptea la Iași, cu perechea aceluiași accelerat (1823-1824).

Miercuri, la Năsăud, am mâncat trei mici, n-am discutat cu chioșcărița de la ziare, fiindcă în tot centrul târgului n-am aflat nici un locșor în care să se vândă gazete, am întâlnit o biată oloagă ce se mișca precum un crab pe caldarâm, căreia am vrut să-i dau câțive lei și m-a refuzat („du-te tu și cumpără-mi ceva de mâncare” – m-am dus), am ascultat muzica difuzată de postul de radio bistrițean „For You” (dacă și-ar spune, pe românește, „Pentru tine”, probabil că le-ar sări siguranțele), prilej cu care am și notat câteva distihuri de „folclor nou” , cum ar fi „Hai leliță-n colțul șurii / Să te-nvăț tabla-nmulțirii”, ori ”Ce-i place bărbatului? / Scârțâitul patului”, și am aflat câte ceva despre Concursul de miss și missis Feldru ce va încununa, chiar azi, sâmbătă, „Întâlnirea feldranilor”. Nici acum n-am putut vizita „Muzeul grăniceresc” fiindcă ori nu izbutesc eu să-i descopăr adevărata intrare, ori era iarăși închis. Am revăzut, cu emoție chiar, placa de marmură de pe fațada Liceul silvic pe care scrie că poetul Gheorghe Pituț „a fost câțiva ani al acestui Liceu”  și-am trecut pe lângă sumedenie de oameni obișnuiți, toropiți de căldură, dar încă amabili, pe care, dacă nu le-ai auzi și dulcele grai rodnean, ai zice că-i poți întâlni oricând și pe bd. Magheru, și pe str. Lăpușneanu.

Cu adevărat interesantă rămâne, însă, „socializarea” din tren. Prima surpriză: constat că acceleratul Iași-Timișoara, poreclit „Transsiberianul” n-are... vagon de clasa I-a. Nimeni nu-mi poate oferi o explicație, nici măcar conductorul („a avut, nu mai are, asta e”). În „Mersul trenurilor” scrie c-ar avea. Are, în schimb, personalul de scurt parcurs Pașcani-Iași (în ”Mers...” scrie că n-are). De ce crede CFR-ul că-i în firea lucrurilor să-i treacă os pe os călătorului înghesuit 17 ore din Moldova până-n Banat, greu de priceput. Nu că mi-ar cădea galoanele la clasa a doua, dar, adunat, turul și returul Iași-Năsăud-Iași totalizează 18 ore și parc-aș avea dreptul să pretind ceva comoditate – evident, pe banii mei. Altfel, vagoane onorabile (desigur, fără aer condiționat), din WC-ul cărora săpunelul a dispărut până la Podul Iloaiei, iar hârtia igienică n-a trecut de Ruginoasa.

În compartimentul cu opt locuri, n-ai cum să nu dai peste barem o discuție animată la suta de kilometri. Vrând-nevrând, afli tot soiul de intimități, completate cu bonusul oferit de convorbirile la telefoanele mobile. La o oprire prin zona Ilvelor, urcă două perechi cum s-ar zice „în floarea vârstei”; din faptul că-i cunoaște conductorul, deduc că-s navetiști, pare-se, cadre didactice – or mai fi convocări și-n vacanță. Mă ignoră cu totul, parcă n-aș exista. Turuie mai ales femeile, mitraliază aproape fără pauză de respirație, continuând, pare-se, discuția din călătoria de dimineață. Nivelul vocabularului: onorabil, cu înclinare didactică spre „ziceri”, citate și formule celebre. Discuția în sine: măruntă, meschină, apăsat subiectivă. Desigur, tema centrală rămâne politica. Și astfel am prilejul să constat că nu funcționează strop de demarcare doctrinară: la nivelul comunal, delimitările nu-și află temeiurile în vreo confruntare dreapta-stânga, ci izvorăsc din simple interpretări ale gesturilor „puterii” locale („auzi tu, să nu dea Primăria un pahar de suc folcloriștilor!”), din mărunte idiosincrasii și din trecerea deciziilor aleșilor prin filtrul cu sită măruntă al interesului personal. Li se rupe (iertați exprimarea, altă rimă n-am avut) celor din Ilve de trecerea liberalilor la PPE; la vot, va fi hotărâtor dacă cele trei foi de țiglă metalizată cu care viceprimarul și-a dres adăpostul pentru vacile din Poiana-bradul-strâmb au fost cumpărate cu chitanță, sau îs rămase după refacerea acoperișului Dispensarului („tot albastre, de-acolo-s!”). Dar, la urma, urmei, cum să-i pretinzi săteanului-cu-televizor înțeleaptă altitudine doctrinară, câtă vreme nu numai parlamentari, ci și partide întregi fac imorale volte de la dreapta la stânga și invers după cum „bate” interesul?

Așa că rămâne cum am vorbit în tren.