Mircea Radu IACOBAN

Relativ puțină lume știe că, la Iași, a început să funcționeze o nouă instituție muzeală – este vorba despre Muzeul Universității „Al. Ioan Cuza”. Alcătuit „ca la carte”, reface, cu ajutorul exponatelor, drumul trudnic parcurs de cea mai veche Universitate românească. Muzeul a inițiat și o meritorie activitate editorială, începând, cum era firesc, cu un istoric al Almei Mater ieșene destinat vizitatorilor din străinătate (versiuni în engleză, franceză, germană, rusă).

Și am bucuria să văd, în galeria marilor universitari ieșeni, fotografia profesorului Theofil Simenschy. Tinerețea noastră zvăpăiată, dar și modestia lui funciară n-au îngăduit o receptare pe adevărata măsură a meritelor celui ce preda lingvistica generală, izbutind să preschimbe o materie aridă și dificilă într-o tentantă invitație la incursiuni în lumea necuprinsă a fonemelor și etimologiilor. N-a întârziat niciodată o secundă; îți puteai potrivi ceasul după intrarea profesorului Simenschy în amfiteatru. Am avut norocul să-i fiu student. Abia se întorsese la catedra universitară, după un „stagiu” mizerabil de... contabil la un GAC, unde fusese exilat pentru ciudata vină (la modă în deceniul 5) de „obiectivism burghez” (ce-o fi aia?).

„Obiectivistul” a ținut ani în șir evidența fătărilor la oi și a zilelor-muncă la colectivă, fără a înceta, de fapt, să trăiască în lumea lui – aceea a lingvisticii generale și comparate, în care n-a avut niciodată egal, darămite rival. Potrivit de statură, arborând mereu același modest și ostenit costum bleumarin cu dungulițe gălbui, și vesta traversată de lanțul ceasului-ceapă cu capac clămpănitor, Simenschy a fost singurul profesor care își ținea cursurile fără nici o foaie de hârtie în față. Împreună cu dascălul nostru, izbuteam uimitoare călătorii în împărăția sunetelor, înțelegând etimologii ciudate, descoperind legături și filiații sonore între spații geografice extreme, urmărind traseul sinuos al evoluției cuvântului și, mai ales, intuind raportul dintre efemeritatea alcătuirilor politice și temeinicia statornică a limbii. „Nu citiți niciodată cărți bune” – ne-a speriat și, totodată, îndemnat profesorul – „dacă ați avea trei existențe, tot n-ați avea timp să le citiți barem pe cele foarte bune”.

Capacul argintat al ceasului de buzunar avea să-l închidă definitiv în 1968. Un an mai târziu s-a izbutit, la Iași, înființarea Editurii „Junimea”. Una dintre primele griji ale fostului student al profesorului Simenschy a fost tipărirea monumentalului „Dicționar al înțelepciunii”, la care autorul trudise 56 de ani, adunând și ordonând tematic 6.000 de cugetări, din 14 limbi, unele de mult răposate. Întreprindere dificilă, fiindcă era vorba de caiete scrise cu creionul, multe pagini urmând a fi reconstituite după ciorne greu de descifrat. (A fost necesară și comandarea unor matrițe de linotip speciale, pentru literele bizarelor limbi.) Datorită cercetătorului Cicerone Poghirc și redactorului Mihail Grădinaru, cartea (1.060 de pagini!) am izbutit s-o tipărim în mai multe ediții. Nu fără peripeții. Principala obiecție a Cenzurii: lipsesc (eroare ideologică!) cugetările... marxiste. Am „driblat” Cenzura, introducând în Prefață fraza (mincinoasă) „cartea este neterminată: autorul intenționa să aducă lucrarea până la gândirea secolului XX”. Totodată, am schimbat titlul din „Dicționarul înțelepciunii” în „UN Dicționar al înțelepciunii”. Vor fi existând, nu-i așa, și altele, mai... marxiste. (După un sfert de veac, constat că au început să apară ediții-pirat, la Chișinău și prin cele Americi.) Cum legislația culturală de atunci obliga autorul unei traduceri să obțină de la Ministerul Culturii (CCES) certificat de traducător spre a putea fi remunerat, cu câțiva ani înainte de moarte, bătrânul Simenschy s-a urcat în tren și s-a dus la București. Acolo, la minister, a completat formularul în baza căruia urma să fie examinat de adevărații specialiști în domeniu. La rubrica „limba pentru care se solicită certificat”, profesorul a scris: sanscrita, persana, spaniola, neogreaca, greaca veche, latina, italiana, germana, franceza, engleza, daneza. Babiloniana, chineza și egipteana, pe care le stăpânea doar „mulțumitor”, nici nu le-a mai trecut. La Minister a urmat un moment de derută și spaimă generală, după care onorata Comisie pur și simplu... s-a ascuns. Certificatul s-a semnat cu grăbire, fără nici o examinare (cine s-o facă?); toată lumea era dornică să scape cât mai repede de bizarul și incomodul solicitant. Vorba lui Goethe: „Cu cât știința se extinde mai departe, cu atâta se ivesc mai multe probleme”...