Mircea Radu IACOBAN

Cristoiu ca (și) Cristoiu, pe zi ce trece devine mai penibil, dar revista lui, „Historia”, rămâne interesantă și mereu... demnă de citit. Cu o casetă redacțională bine garnisită, „Historia” practică gazetăria la modul investigativ-creator, redacția, condusă de I.M. Ioniță, propunându-și nu numai obișnuita selectare, avizare și toaletare a materialelor din sumar, ci întreprinde cercetări proprii de arhivă, în temeiul cărora oferă cititorului sinteze de real interes și publicistic, și științific.

Aflăm, astfel, despre ignorate și, adeseori, complet uitate contribuții românești, surprinzătoare prin unicitatea performanței. Un singur gazetar român, Aristide Buhoiu, a fost interesat, în urmă cu aproape patru decenii, de destinul unui român campion mondial la începutul veacului trecut, cu numele menționat în Guiness Book. Întâmplarea a făcut să fiu martor când l-a intervievat, în decorul verde al Crângului Buzăului, prin 1978. Era chiar anul în care Dumitru Dan trecea la cele veșnice și mă-ntreb dacă, fără filmulețul scotocitorului Buhoiu, s-ar mai fi vorbit vreodată despre fabulosul globe-trotter născut la Buhuși și răposat în deplin anonimat în alt târgușor moldovenesc, la Mizil pare-mi-se. Îmi amintesc că Tudor Vornicu a ezitat să programeze materialul filmat, suspectându-l de ne-autenticitate: „Imposibil, e fantazare, invenție gazetărească, Aristide s-a lăsat păcălit de un mitoman!” Până la urmă, filmul a fost difuzat, după care incredibila poveste a lui Dumitru Dan s-a întors în uitarea dintâi.

Gestul reparator al revistei „Historia” este realmente prețios și se înscrie printre puținele contribuții temeinic documentate datorită cărora, în plină modă a „demitizărilor”, mai aflăm câte ceva despre unice performanțe românești. Dumitru Dan, mergând pe jos, îmbrăcat în costum național cu diagonală tricoloră pe piept și purtând tradiționalele opinci, a parcurs 100.000 de kilometri per-pedes, a trecut de șase ori linia ecuatorului, străbătând 74 de state și 30 de colonii, traversând de patru ori Oceanul Atlantic, de două ori Oceanul Indian și o dată Pacificul, spre a ajunge în nordul extrem al Chinei, în Australia, cele două Americi, Africa și, desigur, în aproape toate statele europene. A tocit 497 perechi de opinci (i se trimeteau de acasă la destinația ce va să vină), a învățat o mulțime de limbi (drept pentru care, la finele primului război mondial, în care s-a înrolat voluntar, a fost folosit ca secretar-interpret la Marele Stat Major), a trecut prin aventuri de poveste, a fost primit, în timpul lungului voiaj, de regi, șeici și președinți, unii dintre aceștia văzând pentru prima oară un român și aflând câte ceva despre România. În 1908, Dan era student la Paris; urma Geografia. La vremea aceea, lumea părea necuprinsă, iar Touring Club de France a organizat un concurs de globe-trotteri ce urmau să facă, pe jos, ocolul pământului de aproape trei ori, urmând a primi recompensa de 100.000 de franci – câte un franc de kilometru – motiv pentru care, pe puntea vaporului, Dan și ai săi, cu un pedometru atașat, calibrat și sigilat la Paris, mărșăluiau 10-12 ore pe zi, căpitanul vasului urmând să autentifice cifra înregistrată la îmbarcare și cea din ultima zi a traversării oceanului. Un episod hazliu: marele magazin Lafayette, cu 9.000 de vânzători și cu un sortiment considerat cvasi-infinit, anunțase un tentant premiu oferit clientului ce nu va afla, în kilometrii de rafturi, articolul solicitat. Dan a cerut „sandale românești”, opinci adică, și a încasat 10.000 de franci! În marea aventură au pornit, alături de Dan, încă trei studenți români; împreună, prezentau mini-spectacole folclorice, din venitul cărora s-au întreținut. Doi au murit pe drum, al treilea a fost nevoit să se retragă, astfel că Touring Club a trebuit să valideze performanța și să atribuie premiul singurului care a dus la capăt fabulosul voiaj: Dumitru Dan.

Într-un cimitir buzoian, „o cruce de fier aproape căzută; pe ea, fără nici o altă explicație, un nume: Dumitru Dan, 1890-1978”.