Mircea Radu IACOBAN

Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor împlinește, în octombrie, 65 de ani – prilej cu care va fi editată o carte dedicată istoriei organizației de breaslă din capitala Moldovei. Mi s-a solicitat contribuția, întrucât am condus Asociația scriitorilor (așa se numea atunci) vreme de 18 ani, între 1972 și 1990.

Sigur că mai spectaculoasă este evocarea vieții scriitoricești ieșene în prima perioadă de existență a Filialei, în anii `50. Câteva spicuiri din documente: scriitorii n-aveau gaz pentru lămpi și se adresează "forurilor" cu rugămintea de a-i scuti pe făuritorii noii literaturi de supliciul cozii la gaz, cu motivația "timpul le este mult mai prețios în interesul redactării scrierilor prin care să lămurească și să ajute la dezvoltarea culturii realismului socialist în masele muncitoare". Răspunsul: cartela e cartelă, pe cea de lemne se poate obține, eventual, gaz lampant. În schimb - victorie! - Filialei i se va repartiza (1953) 500 kg. de marmeladă...

Iată, mai târziu (1957) și inventarul Filialei: "3 lopeți, 1 târnăcop, 2 căldări, 1 făraș de gunoi, 4 lacăte, 1 foarfece, 1 clește cuie (...) 4 tocuri, 4 creioane chimice, 2 creioane bicolore, 3 cutii ace, 10 creioane negre, 1 borcan Pelicanol, 10 penițe, 2 radiere, 500 gr. cârpe, 1 caiet cu sârmă". Tot să scrii!

Perioada 1972-1990 a avut și ea destule ciudățenii, dar consumate în alt registru, fiindcă scriitorimea devenise mai conștientă de rolul ce i se cuvine în societate, așa că au trecut în prim plan chestiunile ținând de conștiință, libertatea creației, menire, destin asumat. Când am preluat Filiala, devenită Asociație, trebuiau rezolvate, totuși, și chestiunile de ordin administrativ. Sediu n-aveam. L-am construit. Asociația grupa scriitori din toate județele Moldovei (nu existau alte Filiale în zonă), care (rămâne de văzut dacă și ei o spun) au primit sprijin inclusiv pentru rezolvarea unor chestiuni personale: pentru unii locuri de muncă, pentru cei fără casă, locuințe, ba le-am și schimbat ori de câte ori se ivea un nou membru al familiei – un poet a primit, succesiv, trei apartamente, în consonanță cu cele patru căsătorii!

Nu curgea, desigur, lapte și miere, nu era cea mai fericită conviețuire, lumea scriitorilor a fost și rămâne marcată de apăsate subiectivisme și de reacții aleatorii (poetul H. m-a informat că nu va mai scrie poezie patriotică până nu i se va repara liftul la bloc!), altele-s realitățile acum și, oricât s-ar strădui, Filiala nu mai are cum să exercite aceeași influență și, mai ales, cu aceleași rezultate. Trebuie să recunoaștem că scriitorii aveau parte și de oportunități, facilități, avantaje, nu doar de dificultățile mult comentate. La vremea aceea, oamenii scrisului erau plătiți pentru munca lor. Onorarea drepturilor de autor acum este excepție, atunci era regulă. Scriitorii aveau la dispoziție șase case de creație (a rămas doar una, inaccesibilă datorită tarifelor), beneficiau de călătorii de documentare în țară și-n străinătate, tratamentul medical era în întregime gratuit, inclusiv al membrilor familiei, tirajele atingeau cifre de nevisat azi, în urbe, scriitorul era respectat și tratat în consecință, dar, mai ales, exista o anume coeziune de breaslă.

Reversul: „îndrumarea” sufocantă, accesul la tipar restricționat, nu numai de cenzuri (că n-a fost, cum se crede, una singură), ci și de rigorile spațiului grafic repartizat tipografiilor, în continuă restrângere. Primirea în U.S. presupunea și criterii extra-artistice, era din ce în ce mai dificilă și, în ultimii ani, chiar s-a stopat de tot, dimpreună cu cele mai firești atribute ale vieții literare – adunările generale scriitoricești, alegerile, dezbaterile, polemicile. (Și longevitatea record a susemnatului în funcția de secretar are o astfel de explicație: m-au ales confrații de trei ori, după care... n-au mai fost întrebați.) Se ajunsese într-un punct mort care, fără descătușarea din decembrie 1989, ar fi sufocat de tot literatura: șurubul nu mai putea fi strâns – pur și simplu se isprăvise filetul. Văd acum eforturi notabile ale Filialei ieșene întru posibila restructurare a unei atmosfere de colegialitate, ce ar trebui să înceapă, simplu și firesc, prin... a ne citi unii pe alții. Destinul cărții este altul, n-ar trebui să ne mai iluzionăm că, la urma urmei și-n vecii vecilor, doar ce-ai scris contează, câtă vreme cartea s-a enclavizat, tirajele-s confidențiale, nu ne citim și nu suntem citiți, iar altitudinea culturală a nației n-o mai determină cartea, ci televizorul... (fragmente din interviul pentru cartea aniversară)