Mircea Radu IACOBAN

Constat că legitimitatea sintagmei „comunismul românesc” n-o mai pune la îndoială nimeni. De altfel, se bucură de notorietate internaţională, câtă vreme se discută fără urmă de ezitare despre comunismul polonez, albanez, sovietic, cubanez ş.a.m.d. Ceva, totuși, pare a nu fi în regulă: chiar o fi fost vreodată comunism în Polonia, Albania, Rusia, Cuba? Darămite în România? Nu, n-a fost nici unde și nu va fi nicicând, utopiile rămân utopii.

Probabil că-i vorba  doar de comoditatea exprimării: la urma urmei, cum altfel să-i spui unei perioade ce s-a impus, justificat şi menţinut, tocmai prin însuşirea şi utilizarea  ilicită a etichetei „comunism”? Nici un tribunal al istoriei n-a luat seama la amănuntul că, înainte de a fi condamnat, inculpatul se cuvine identificat şi legitimat. Validarea legitimării, şi în cazul comunismului, n-o poate face decât recursul la definiţie. Indiferent de sursă, fie ea academică, fie o construcţie strict politică, definiţia comunismului, pusă faţă în faţă cu realităţile româneşti ale sfârşitului de veac XX, provoacă stupoare: nimic nu se leagă, nimic nu se potriveşte.

Atunci, care comunism? Cum bine (şi degeaba!) se ştie, comunismul face parte dintre marile utopii ce au iluzionat omenirea – iar utopia există şi, eventual, rodeşte, doar în raftul bibliotecii. A o transforma într-o realitate, condamnabilă sau nu, e-un abuz ce lezează, înainte de orice, logica elementară. Pretutindeni în lume, invocarea comunismului şi arborarea lui pe drapel n-au fost până la urmă altceva decât o manevră menită să camufleze dictaturi de clan. Aşa s-a încuibat stalinismul, maoismul, titoismul, castrismul, kim-ir-senismul şi, la noi, dejismul şi ceauşismul. Oare s-a instaurat și a funcționat undeva, în vreun colț de lume, principiul de bază al doctrinei comuniste, „fiecăruia după necesităţi”? Când, unde, cum? Și, de fapt, întreaga definiţie, inserată în orice dicţionare, se bate cap în cap cu realităţile botezate „comuniste”.

Vom recurge la prestaţia celei mai autorizate personalităţi în domeniul cercetării fenomenului,  Vladimir Tismăneanu, care defineşte atât capitalismul, cât şi comunismul, în „Micul Dicţionar Politic pentru Tineret”, apărut în 1981 la Editura Politică. Cum am mai arătat cu  alt prilej, reputatul specialist pare a-şi fi modificat radical opiniile, câtă vreme în 1981 prohodea capitalismul („Orânduirea capitalistă şi-a încheiat misiunea istorică” – pag. 63), după care, se știe, a-ntors-o  ca la Ploiești, condamnând de astă dată... comunismul.  Citești definiția din Dicționar și-ți dai seama că vorbim în gura mare despre „comunismul românesc”, deși nici una dintre trăsăturile comunismului nu se regăsesc la noi. Și nu numai la noi! În afara fanteziei cu „fiecăruia după necesităţi”, sunt stabilite alte câteva caracteristici definitorii, în afara cărora comunismul... nu mai era comunism. Astfel, este obligatoriu „nivelul înalt al forţelor de producţie, obţinut pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, o foarte înaltă productivitate a muncii...” Tronc! Aşa ceva în România ceauşistă? Ar fi trebuit să fi dispărut clasele sociale (într-o ţară cu ţărănime majoritară!), să se anuleze diferenţa dintre sat şi oraş (!), diferența dintre munca fizică şi cea intelectuală (!) etc. etc. Dacă subscriem tezei potrivit căreia „în socialism se înfăptuiesc unele dintre fundamentele principale ale fazei superioare (comunismul. n.n.)”, atunci, rezultă că, respectând realităţile vremii, s-ar putea vorbi cel mult de un socialism românesc, şi acela „in nuce”, nicidecum de comunismul căruia i s-a menit, la naştere, să rămână veşnic dincolo de zare. Nu se încumetă, însă, nimeni să condamne... socialismul, fiindcă ar indispune o mare parte a eşichierului politic european. Formula „comunismul românesc” vădeşte  o comoditate de exprimare, dar și una de gândire – inclusiv intenţia de a preschimba fantoma unei teorii utopice într-o făptură reală, înzestrată cu Kalaşnikov: păziţi-vă! Când, de fapt, paza bună (ce nu ne-a putut feri de ceauşism!) s-ar cuveni direcţionată către adevărata ţintă: instaurarea dictaturilor de orice culoare, sleirea democraţiei, înflorirea abuzului, nesocotirea drepturilor omului.

Cât privește condamnarea unei fantome, să ne amintim că Inchiziția, atunci când nu putea aduce osânditul viu pe rug, îi urca pe eșafod cadavrul, ori dădea foc unei păpuși umplute cu paie, într-o ceremonie organizată cu tot dichisul procedural al auto-da-fé-ului. Cam așa am făcut și noi.