Mircea Radu IACOBAN

Brașovul e plin de moldoveni rămași din vremea industrializării, care va fi fost ea forțată, dar a izbutit să schimbe hotărâtor destinul României agrare. Printre ei a ajuns, nu știu cum, și un fost fotbalist din echipa națională B, dar, mai ales, echipier în garnitura „Stelei de aur”, coleg de echipă și de gazon cu Bone, Zavoda II, Jenei, Apolzan, Toma, Voinescu, Constantin & comp. Îl cheamă Dragoș Cojocaru, s-a născut la Suceava, a copilărit la Fălticeni și-și petrecea vacanțele la Probota. Este, cel puțin până acum, fotbalistul cel mai „galonat” din istoria Sucevei.

Am în față, când scriu aceste rânduri, un tenc de cărți semnate... Dragoș Cojocaru. Unicul fotbalist de performanță membru al Uniunii Scriitorilor din România! Scrie cu nerv, cursiv, nesofisticat, mult peste media stilistică a onorabilului, romane („La doi pași de Ceasul Rău”), însemnări de călătorie, („Viața în serpentine”,„O față râde, o față plânge”), scenarii de teatru/film („File de almanache”) și, desigur, despre idolii fotbalului românesc alături de care a jucat („Apolzan”, „La porțile fotbalului”).

Și alți oameni de fotbal și-au adunat numele pe-o carte: la „Junimea” i-am tipărit pe Mircea Lucescu, Const. Teașcă, Nicolae Rainea – dar sunt lucrări de memorialistică, interesând nu atât prin arta scrisului, cât prin bogăția de informații inedite.

Cum să fi ajuns Cojocaru la literatura-literatură? O posibilă explicație ar fi aceea că a copilărit împreună cu elevul Labiș, pe care familia învățătorului Cojocarul l-a găzduit în timpul școlii elementare de la Fălticeni. Desigur, pe strada Rădășenilor, unde Cojocaru cel mic dormea în același pat cu colegul de bancă Nicolae Labiș. Ar mai putea fi luat în considerare și formidabilul climat cultural al Fălticenilor de odinioară, acel adevărat creuzet al creativității ce avea să impună atâtea nume de rezonanță în arta românească.

Din cărțile lui Cojocaru nu puteau să lipsească amintirile despre Nicolae Labiș. În volumul „Ziua cu mai multe nopți”, capitolul al doilea se intitulează „Colegul meu de bancă... Nicolae Labiș”: „ne-am petrecut zi de zi, noapte de noapte, toate clipele împreună, după cum nici unor frați gemeni nu le-a fost dat să fie.” Se istorisesc șotii copilărești (dotarea ilicită cu crampoane a ghetelor, pentru mai multă performanță în fotbalul din curtea școlii, unde Nicolae era totdeauna portar), gestul neortodox, dar deplin explicabil al mamei ce sugerează indirect și aluziv subiectul viitoarei teze la fizică („despre tubul lui Toricelli ați învățat?”), precum și informații inedite despre începuturile poeticești ale lui Nicolae: „O singură dată, la ora de matematică, l-am văzut pe Nicu foind nu știu ce hârtii sub bancă. I le-am smuls, nu știu nici azi de ce. Probabil că așa sunt copiii, mai curioși decât vârstnicii. A încercat să se opună, dar l-a surprins profesorul (...) și l-a scos la tablă. Mi-am aruncat ochii de îndată pe hârtia ce i-o smulsesem lui Nicu din mână. La mijlocul filei scria „Mama” și, apoi, urma o poezie.” Dacă nu chiar prima, oricum, una dintre primele încercări poetice ale lui Labiș. După care a urmat liceul și drumurile celor doi s-au despărțit.

În arhiva Asociației Scriitorilor din Iași am descoperit un decont la care-s anexate două bilete de tren clasa a III-a pe ruta Fălticeni-Iași. Profesorul Const. Ciopraga îl aducea în capitala Moldovei pe Nicolae Labiș. Iașul l-a impus, Bucureștiul l-a terminat.

P.S.

Într-un comentariu pe internet la ultimul nostru articol din această rubrică, suntem invitați să încercăm a vedea și de ce absolventa cu media 10 a ales să părăsească țara. Până la un punct, corect. Numai că spusa „suntem prea deștepți ca să rămânem în țara asta”, adică, nu-i așa, în țara proștilor, rămâne o adevărată măgărie, oricât de îndreptățită sau nu ar fi bejenirea inteligenței românești în străinătățuri. Un reproș asemănător îmi permit să-l îndrept către laureata Premiului Nobel Hertha Müller. Consideri că fostul regim te-a persecutat? Înjură-l cum și cât poftești, dar nu disprețui poporul român, care n-are nici o vină.