Mircea Radu IACOBAN

Două pricini m-au făcut să urc în mașină și s-o pornesc din nou către Bucovina. Mai întâi, o întâlnire cu fostul coleg de bancă la liceul din Suceava, pictorul Ion Grigore: „Știai că eu am pictat biserica din Comănești, satul strămoșilor tăi? Du-te și-o vezi.” A doua, vestea că a dat Dumnezeu și s-a îndurat Direcția Regională de Căi Ferate Iași să înceapă, în colaborare cu Primăria Sucevei, refacerea monumentului istoric Gara Ițcani – satul copilăriei. Al treilea motiv mocnea de cine știe când: dorința, ca să nu spun chiar nevoia, întoarcerii către acel îndepărtat „acasă”.

E-o chemare surdă și nedefinită ce devine poruncă atunci când, înaintând în vârstă, ajungi să înțelegi deplin că lumea nici n-a început cu noi, nici nu se isprăvește cu noi, și faci parte dintr-un continuum românesc față de care ai anumite îndatoriri – în primul rând aceea de a-i cunoaște temeiurile și de a nu-l lăsa să se mistuie în uitare. Nici unul dintre numeroșii frați ai tatei nu mai trăiește și, la Comănești, afli mai mulți Iacobani citind inscripțiile de pe crucile cimitirului decât tabelele de votanți ale primăriei. Nu mai aveam la cine veni, bătrânii s-au dus, verii n-am apucat să-i cunosc. Ultima dată când am trecut pe la Comănești, foarte demult, prin 1956, erau la putere lampa cu gaz, plita cu vreascuri, căruța cu un cal, ulița desfundată și frica de mașini: orice zgomot de motor, noaptea mai ales, putea să însemne ridicarea unui comăneștean și strămutarea lui în neantul gulagului românesc...

Legătura cu lumea se datora numai trenului care acum nu mai trece de Cacica, învins de cei 29 mm/la mie ai pantei către Strigoaia: șinele-s ruginite. Voinicoasele locomotive cu aburi din seria 140.200 pufăiau sacadat pe calea cu profil fierăstrău dintre Dărmănești (unde mama a fost învățătoare) și Ilișești, trăgând tot cu 30 km/oră și marfarele, și acceleratele. Vreau să cred că n-au fost trimise toate la topit și s-o fi păstrat barem ca amintire una dintre acele adevărate eroine pe roți care, iarna, coborau de la Strigoaia troienite și podidite de imenși țurțuri de gheață...

Nimerindu-se să fie duminică, am intrat în biserica ridicată în urmă cu 242 de ani. S-or fi aflat și Iacobani din ultima spiță printre enoriașii îngenunchiați care, dacă au uitat costumul național, n-au uitat că biserica a însemnat pretutindeni la noi, și mai ales în ținuturile aflate sub vremelnică stăpânire kesaro-crăiască, un temei al rezistenței naționale și un sprijin pentru păstrarea românității strămoșești. În biserică, nimeni nu mă cunoaște, nimeni nu întreabă...

Pictura: nu se străvăd urmele meșteșugului etalat de Ion Grigore în creația lui laică: artistul s-a înfrânat și s-a disciplinat, închingat de erminii și de rigorile artei bizantine, dar se pot lesne desluși semnele mâinii și tușei sigure. Pictorul a știut că, în zugrăvirea unui lăcaș de cult, mai ales aici, la hotarul cu catolicismul victorios în zona Cacicăi, nu pe sine se exprimă, ci străvechea credință ortodoxă. Ion Grigore s-a „răzbunat” pictând o mulțime de peisaje intitulate „case din Comănești” (mi-a dăruit și mie unul) ce înnobilează expozițiile sale de pretutindeni.

N-or fi curgând lapte și miere pe ulițele Comăneștiului, dar zicerea versului romanței „azi toate s-au schimbat” parcă aici e și mai prezentă. Neschimbat a rămas doar peisajul: mirific și odihnitor, cu dealuri bucovinene spuzite de păduri și smălțuite de margarete. Toate ulițele comunei sunt asfaltate (fonduri europene, strădania localnicilor), școala arată ca la oraș (dacă nu și mai bine chiar!), trenul electric trece de câteva ori pe zi, maxi-taxi-ul te duce în trei sferturi de ceas la Suceava, găsești în magazinele sătești ceea ce afli la oricare Kaufland, antenele parabolice ornează mai fiecare casă, așa că te întrebi ce deosebește viața la țară de aceea a orășeanului convins că l-a apucat pe Dumnezeu de un picior când a „prins” un apartament la blocul din buricul târgului. Unde nu va avea parte nicicând de liniștea așezărilor rurale bucovinene, nici de văzduhul limpede și încă neatins de poluarea veacului...

În biserica satului, comăneștenii îngenunchiați primesc slujba ca pe vremea strămoșilor ce s-au așezat aici încă de pe la 1601. Am fost și rămânem, pe cât putem, păstrăm vechile obiceiuri, par a spune când împodobesc cu migală pomul de prohod cu roada a încă unui an petrecut departe de agitația agresivă a politicalelor ce mereu găsesc temeiuri să dea în clocot...

Despre Gara Ițcani (poveste mai lungă și mai complicată) în tableta viitoare.