Mircea Radu IACOBAN

Cum calea ferată română e-n prag de brutală reducere a kilometrilor de șină, de la 20.000 la 6.000, generația mea va trebui, curând, să depună mărturie pentru ceea ce au fost și au însemnat trenurile locale la români în vremea când nevasta șefului de gară cu șapcă roșie era prima doamnă din sat și totul, de la cărbuni, la poștă, brazi de crăciun, ziare, pușcăriași sau apă minerală, se aducea cu trenul tras gâfâit de viteaza locomotivă cu aburi.

Când făceam gazetărie radiofonică, am avut prilejul să călătoresc pe secțiuni de cale despre care nu cred că mai știe cineva: de la Bouțari la Sarmizegetusa pe tronson de linie dințată, de la Arad la Glogovăț cu tramvaiul-tren electric cu ecartament de 1.000 mm, de la Turda la Abrud cu mocănița-personal ce făcea drumul în șase ore și, din când în când, poposea să se adape băgând o țeavă în felurite știoalne, de la Dărmănești la Humor pe la cruntul vârf de pantă Strigoaia, de la…

Marea invenție, devenită emblematică pentru veacul XX, locomotiva, a stârnit deplină uimire, văzută cu ochii mari mai întâi pe alte meleaguri. Nespus de tulburat (călătorise, în Anglia, cu cel dintâi tren), bursierul român Petrache Poenaru trimitea, prin 1831, epistolă în țară: “20 de trăsuri, legate unele de altele și încărcate cu 240 de persoane, sunt trase toate de-odată de o singură mașină cu aburi și cu așa viteză, încât cel mai bun cal de curse n-ar putea că le urmeze în mare galop...”

Cu o mirare ceva mai blazată și europenește disimulată, am voiajat și noi cu trenurile altora, care arată că rigorile și cutumele transportului de călători pe șine nu-s bătute în cuie. Ne-am fost răsobișnuit cu trenurile noastre, bune, rele, numai că una dintre explicațiile dramaticei contrageri a căii ferate române o aflăm tocmai în imobilismul administrării, prea puțin permeabilă la inovare și la nevoile călătorului. Canada-i nesfârșită și puțin populată. Un drum de la Montreal la Vancouver (circa 5.000 km) durează trei-patru zile. Programare relaxată: pe majoritatea rutelor lungi, trenurile nu sunt zilnice. Spre Vancouver, de pildă, pleacă (din Toronto) doar marțea, joia și sâmbăta. Din cele 65 de opriri prevăzute în livretul de mers, numai 15 sunt obligatorii. Restul de 50, “stop on request on 48 hour advance notice”. Adicătelea, dacă vrei să cobori în mărunta gară X (sau să urci), dai telefon la dispecerat cu două zile înainte. Dacă nu, nu! Tot prin telefon poți anunța că ai nevoie de anumite medicamente în timpul călătoriei; le vei găsi la bord, pe fotoliul rezervat, contra cost.

Fiecare provincie utilizează tipuri diferite de vagoane – concurență evidentă (și benefică) în ceea ce privește confortul călătorului. Mai toate vagoanele dispun de telefon public, prize pentru laptop (abia acum au apărut, ici-colo, și la noi) dimpreună cu ultraobligatoriul spațiu pentru căruciorul handicapatului. Serviciul la bord seamănă cu acela din avioane: este împins, pe culoar, un dulap-cărucior plin de bunătăți calde; serviciu gratis la clasa I, cu plată la clasa “economic”. Calea ferată canadiană nu te transportă doar până-n gara de destinație, ci până-n pragul casei: biletul de tren îți dă dreptul să circuli la destinație, în ziua respectivă, cu orice mijloc de transport urban (metrou, tren, autobuz, tramvai).

Dacă, Doamne ferește, trenul întârzie, călătorul este despăgubit – primește un bonus proporțional cu durata întârzierii. În următoarele şase luni poate parcurge gratuit câteva sute de kilometri în contul fostei neplăceri feroviare. Noaptea, călătorul primește o pătură și o pernă, chiar dacă n-are loc într-un compartiment cu paturi. Orice pasager care depășește vârsta de 60 de ani beneficiază de 10% reducere. La toaleta vagonului vei afla totdeauna apă caldă, săpun, șampon, dezinfectant, vată ș.m.a. Trenurile din Ontario sunt remorcate de locomotive diesel și se practică în mod curent viteze de 160-175 km/oră.

Un drum de 539 km (Montreal-Toronto), cam cât parcursul București-Timișoara, este străbătut în mai puțin de patru ore. Și-ți vine să exclami, precum Petrache Poenaru: “Nu s-ar vedea că trăsurile merg dacă roțile n-ar face zgomot, obiectele dispărând îndată ce au apărut și crezi că totul fuge, dar că trăsurile stau nemișcate...”