Mircea Radu IACOBAN

Cu emoție aflu, pe internet, un filmuleț dedicat plasticianului Sandu Darie, prilej cu care revăd și chipul artistului de peste ocean. I-l uitasem de mult. Când l-am cunoscut, la Havana, avea 65 de ani.

A văzut lumina zilei în 1908: acum ne priveşte din altă lume... Evreu născut la Roman, a studiat dreptul la Paris, s-a înscris voluntar în armata franceză, nimereşte, nici el n-a prea a înţeles cum, în Antile şi devine, în 1945, cetăţean cubanez. În Cuba avea să și moară (1994). Este considerat, alături de Vasarely şi Schöffer, precursor al „artei cinetice” (vezi „Naissance de l’art cinétique”, de Frank Popper, Paris, 1967). Expune la New York, Veneţia, în Brazilia, Japonia, Franţa, intrigând şi atrăgând mereu publicul, obţinând repede recunoaşterea criticii cu ale sale „structuri transformabile”. Dicţionarul picturii abstracte (Michel Seuphor, Paris, 1957) îl categorisește mai mult decât elogios: „Sugerează universul industrial desfăşurat în spaţiul cosmic”.

Din păcate, nici un cuvințel, în filmulețul cu pricina, despre originea română a lui Darie! De altfel, sunt, cred, ultimul român care l-a intervievat în apartamentul său din Havana, unde m-a întâmpinat cu un torent de vorbe, îmbiindu-mă, în acelaşi timp, să privesc o „structură spaţială”, să închinăm un păhărel de anason, să-i povestesc despre Moldova, să răsfoiesc albume... să... să... El şi soţia sa (ardeleancă) vorbeau și atunci, în 1970, impecabil româneşte, ceea ce-ți da senzația, amplificată şi de ambianţa profund românească a apartamentului, că te afli undeva, într-un atelier din Iaşi, după care vei lua tramvaiul 11, spre a continua discuţia undeva, poate la Bolta Rece.

Casa îi este plină de năstruşnicele „structuri spaţiale”. „Omul se cuvine să domine tehnica – sună introducerea-credo – privitorul trebuie să recreeze. Gioconda intangibilă şi imobilă se acordă tot mai puţin cu ritmurile şi sensurile vieţii moderne. Casa se compune din planuri fixe. De ce să introducem, în această ambianţă imobilă, un obiect de artă la fel de imobil, de ce nu o structură, alta în fiecare zi?” Într-adevăr, complicatele şi, în acelaşi timp, simplele „structuri” se metamorfozează după voia privitorului, unghiurile şi combinaţiile coloristice se regrupează caleidoscopic, opera de artă capătă o anume viaţă, absolut dependentă de gustul, sensibilitatea şi imaginaţia celui ce o contemplă. Adică, greşeală: „a contempla” nu-i verbul cel mai potrivit. Darie tocmai contemplarea pasivă încearcă s-o dinamiteze, invitând privitorul să participe la actul creaţiei: îi oferă „cuburile” din care singur să-şi alcătuiască „Gioconda” clipei, în funcţie de dispoziţia şi starea momentului.

O curiozitate copilărească, aceeaşi care ne făcea, la vârsta pantalonilor scurţi, să iscodim ce se petrece în spatele cutiei cu minuni a păpuşarilor, ne arată două „sculpturi” unite în echilibru, care se rotesc în funcţie de dorinţa omului de la pupitrul cu butoane. Între ecran şi sursa de lumină (lumânări, fiindcă artistul... n-a mai găsit becuri pe cartelă de cine știe când; mai are unul singur, de anul trecut, și-l păstrează cu grijă pentru eventualele vernisaje oficiale). Funcționau pe atunci, în Cuba, trei categorii de cartele: pentru alimente, pentru produse industriale și pentru îmbrăcăminte. Posesorii cartelei erau programaţi alfabetic, în câte o zi a lunii, când puteau să afle articolul jinduit sau nu. Adesea, nu. În cazul cartelelor pentru produse industriale, structurate pe grupuri de articole (un bec sau o clanţă, sau 50 de cuie, sau un foraibăr, sau o şurubelniţă – atenţie, sau, nu şi), când îţi venea rândul alfabetic, te procopseai cu ce se-ntâmpla. Nu erau becuri, luai clanţă...

Darie m-a onorat cu o vizionare „a-ntâia”, deșurubând mereu prețiosul și unicul bec, spre a-l înșuruba în fassung-ul „sculpturii cinetice” următoare... Departe, foarte departe de România, pe malul Atlanticului, umbre colorate scot din încremenire peretele alb, trecând, câte-o clipă, peste o veche furcă ţărănească de tors, amintire transilvăneană într-un apartamentul din Vedado, Havana, Cuba.

Darie mi-a mărturisit marele lui vis: toată viața și-a dorit să încerce un spectacol de sunet şi lumină pe vârful Panaghia, în Ceahlău. Avea să rămână neîmplinit...

Despre acest mare precursor al plasticii moderne la noi nu se ştie mai nimic. N-o fi chiar cazul să-i punem chipul pe bancnote, dar barem o expoziţie cu „structuri spaţiale” marca Darie în România s-ar impune - chiar cu atât de vinovată întârziere. Cubanezii, sunt sigur, ne-ar împrumuta exponatele. Că becuri, slavă Domnului, la noi se mai găsesc...