Mircea Radu IACOBAN

Un cotidian ieșean atrage atenția că mormântul lui Kogălniceanu de la Cimitirul „Eternitatea” a devenit depozit de scule (dulapi de lemn, bare metalice, materiale de construcție ș.m.a.): „Părintele Șurupănelu spune că materialele din cavoul lui Kogălniceanu au fost depozitate temporar în acel loc, ca urmare a lucrărilor de curățenie care s-au desfășurat la biserică (...) Totodată, acesta a invocat lipsa unui alt spațiu disponibil pentru adăpostirea materialelor din zonă”.

Păi dacă nu-i alt loc, firește, le punem peste sicriul lui Kogălniceanu, doar n-o să  lăsăm cărămizile în ploaie!

Dar asta încă nu-i nimic. Nu pot pretinde administrației cimitirului să-mi știe cărțile, dar dacă cineva ar fi răsfoit „Puterea ingrată la români” (Ed. „Cronica”, 1990) ar fi putu afla că asupra cavoului lui Kogălniceanu s-au produs agresiuni mult mai grave, intrate cândva în atenția Miliției, finalizate în coadă de pește și, apoi, trecute cu grijă sub tăcere.

În toamna lui 1988 am avut bucuria să primesc, la Iași, întâia delegație oficială de scriitori basarabeni. Mai departe, citez din carte (pag.65): „Îi aveam ca oaspeți pe Nina Josu, Arcadie Suceveanu (n.m.: actualul președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), Valeriu Matei (n.m.: actualul dir.gen. al Institutului Cultural Român din Chișinău) și o tânără poetă ce-și purta harta țării sale, Estonia, imprimată pe bluză. Itinerariul obișnuit: Copoul (teiul sfânt), Țicăul (bojdeuca), Trei Ierarhii (Cuza, Cantemir), Golia (Creangă), Zlataust (Barbu Lăutarul), Cetățuia. Mimând joaca, oaspeții au ascuns frunze aurii din teiul lui Eminescu între filele cărților de istorie a României abia dobândite și purtate ca adevărate trofee. Ajungem la Cimitirul „Eternitatea”. Sunt aprinse lumânări la mormântul humuleșteanului, la cele ale lui Delavrancea, Lesnea ș.a. Iată și cavoul lui Kogălniceanu. Ușa e deschisă, basarabenii intră, coboară. Rămân în mașină. Brusc, Matei țâșnește pe scările cavoului: „Ce se întâmplă aici?” Cobor. Zidurile criptelor și plăcile de marmură sunt sparte cu ranga. Sicriul (pare-se, de plumb) soției lui Kogălniceanu este tras mult afară din criptă, găurit și scotocit. La fel, coșciugul unuia dintre frați. Șuvițe de păr cenușiu, albicios, stofe putrezite, oase gălbui, o mână, adică, scheletul unei palme... S-a scormonit pretutindeni, căutându-se, probabil, bijuterii... Nu mai puteam articula o vorbă. Mâna tremură, lumânarea se stinge. Pe treptele înguste ne încrucișăm cu un echipaj al Miliției: se caută amprente. Le vor găsi, evident, întâi pe ale noastre. La portița cavoului, o mașină cu inscripția „laborator criminalistic”. Să zicem că făptuitorii oribilului sacrilegiu (care au izbit ore în șir cu dalta și ranga acolo, în chiar centrul cimitirului, fără ca nimeni să-i audă?) vor fi descoperiți. Și mă tem că legile noastre nici n-au fost în stare să prevadă  o asemenea infamie decât încadrând-o, la modul general, în categoria profanărilor de morminte.(...)  Ce-și vor fi spus cei de la Chișinău? Cum respectă și apără ieșenii istoria neamului?”

Asta scriam în 1988. Nicăieri n-a apărut, în presă, vreun rânduleț despre cele petrecute atunci, și nici vreo știre despre finalizarea cercetărilor. A venit revoluția, țara avea alte griji. De altfel, nimeni  n-avea nici un interes să se afle; dacă, din întâmplare, n-aș fi fost acolo, nici nu s-ar fi aflat vreodată... În timpul celui de al doilea război mondial, osemintele lui Cuza, precum și cele ale lui Kogălniceanu, au fost purtate în raniță ostășească și depuse la Mănăstirea Curtea de Argeș, spre a fi ferite de pângărirea oștenilor ruși. Reînhumate la Iași în 1947, au ajuns să fie batjocorite de lăcomia unor derbedei rămași până acum nepedepsiți!

Subscriu la propunerea gazetei (care preia și zvonul ciudat al mormântului gol) de a se întreprinde o investigație echivalentă cu deshumarea. S-ar cuveni însă, în același timp, de văzut cum, ce și cât a cercetat Miliția în 1988 și cu ce rezoluție s-a finalizat dosarul. Imposibil ca nimeni să nu fi auzit și văzut nimic: cavoul se află în inima cimitirului și în imediata proximitate a bisericii. Care, până una-alta, îl folosește ca depozit. Dacă n-are alt spațiu...