Mircea Radu IACOBAN

Să le luăm pe rând: spectacolul de la ceremonia de deschidere a fost risipit, mărunţit scenic şi strict ilustrativ. Să recunoaştem că, la Soci, ruşii au dat clasă!

După cum în fotbal posesia nu determină numaidecât succesul, tot aşa amploarea efortului şi numărul de personaje aduse în scenă nu generează automat performanţă artistică. Singurul element de remarcat, „mingea” electronică multifuncţională din centrul arenei, aparţine în primul rând tehnologiei şi (eventual) apoi artei.

Altfel, un Campionat Mondial cum era de aşteptat: cu scoruri-surpriză, cu goluri înscrise în secunda 29 (Dempsey, USA), cu arbitri aduşi, în numele globalizării, din toate zările (unul era din Insulele Vântului – formidabil fotbal s-o fi jucând acolo!), unii, cu certitudine, mai slabi decât Balaj, cu comentarii tv onorabile (Hossu-Longin, Olăianos), alături de gogonate trăsnăi inculte („e-ntuneric bocnă”, „Hodson a antrenat echipe din 8 continente”, „grecii ştie să se apere”...), cu faze sclipitoare, alături de simulări, trageri de timp, proteste – mă rog, tacâmul de rigoare. Meciuri formidabile (Italia-Anglia), meciuri de doi bani (Iran-Nigeria), meciuri aparent nedrepte (Germania-Portugalia, Spania-Olanda), isprăvi à la David, învingătorul lui Goliath (Uruguay-Costa Rica, 1-3; minusculul stat Costa Rica are 4 milioane de locuitori – cam cât Basarabia...), fani fericiţi, fani disperaţi, de te-ntrebi dacă nu cumva sunt oameni care n-au cui (şi mai ales de ce) să-şi dăruiască iubirea cea mare, aşezând-o plocon la poalele fotbalului, o joacă cu ştaif prefaţată solemn de intonarea imnului naţional.

Dar cât de... naţionale sunt Naţionalele? Doar una reprezintă cu adevărat fotbalul din ţara cu pricina: echipa Angliei. Jos pălăria: toţi cei 23 de componenţi aleşi de Roy Hogdson joacă în campionatul englez. Respect, Anglia! Şi ruşii ar putea pretinde exclusivitate naţională, numai că le strică poza antrenorul italian Capello. În rest, vară şi fum. Nici un ganez prezent la Mondial nu joacă în echipe din Ghana, toţi brazilienii din echipa-standard trudesc pe stadioane din afara Braziliei, iar alte reprezentative sunt atât de cârpite prin acordarea unor naturalizări de complezenţă, că te-ntrebi de ce Elveţiei nu i s-a cântat, cum s-ar cuveni, imnul Albaniei (aşa am ajunge şi noi la Mondial, fiindcă „Trei culori” e cântec românesc vândut de Victor Eftimiu albanezilor...)

Marea problemă a arbitrajelor se arată a fi lovitura cu cotul. Una că îngăduie simulări înduioşătoare, repede aducătoare de cartonaşe, alta că-i greu de decelat intenţia, câtă vreme o dinamică firească a mişcării implică reechilibrare prin acea balansare a braţului. Jucătorul aflat în a doua fază a săriturii n-are cum să... n-aibă mână, şi dacă... o are, este obligat la gestul cu traiectorie incriminată de recomandările UEFA. Adevărat, se utilizează şi golăneşte, cu premeditare, dar foarte dificil să descoperi intenţia în aparenţa atât de firească a gestului. Poate, cine ştie, ne va ajuta electronica: după „goal control 4D”, de ce nu şi „cot control 4D”?

Cât despre Messi, nimic altceva de spus decât că rămâne Messi şi declinul Barcelonei (inclusiv al Naţionalei) n-are nici o legătură cu vreo presupusă „terminare” a fotbalistului cu mutrişoară de puştan prins fără bilet în tramvai (aud că-l paşte fiscul spaniol!), capabil să ridiculizeze în asemenea hal pe bieţii Bicackcici şi Besici şi să marcheze golul de aur al Argentinei după o cursă începută tocmai pe la mijlocul terenului! Respect, Messi!

Nu poţi să nu te întrebi, glosând pe marginea întâmplărilor de la Mondialul brazilian, ce ar fi făcut acolo românii, dacă Doamne fereşte, piţurcărind şontâc-şontâc printr-o grupă slăbănoagă, ne-am fi calificat. Cum adică l-ar fi anihilat Râpă pe Messi şi cum s-ar fi descurcat Nicoliţă în faţa lui Thiago Silva.

Eu zic să le mulţumim mai degrabă grecilor (echipă de mult terminată) pentru că ne-au protejat de asemenea umilinţă.

Mondialul continuă şi înainte, mult mai este.